Premeditată sau nu, mișcarea senatoarei Diana Iovanovici-Șoșoacă a izbit cu forță tagma politică bună numai de gargară. Niciun lider de partid nu era prezent în Valea Jiului. Niciun parlamentar nu se ostenise să vadă de ce minerii se revoltă cu atâta îndârjire. Cu doi vicepremieri, guvernul dormea pe o rână, visând că ar conduce bine țara. Ministrul care ar fi trebuit să dea fuga cu sufertașul de mâncare la cei blocați în subteran s-a mulțumit cu cea mai proastă ipostază: e ministru și nu se deranjează. Iar premierul a comis-o cu seninătate, declarând că va da o ordonanță de urgență pentru ca minerii să-și încaseze salariile. Cât de prim-ministru la cap trebuie să fii pentru a reglementa ceea ce era deja stabilit prin lege?
Pe fondul acestei degringolade totale, senatoarea Șoșoacă și-a făcut apariția în Valea Jiului. Fiecare pas făcut printre minerii furioși însemna un punct marcat în defavoarea celorlalți. A tras la poartă ori de câte ori a vrut, cu atât mai mult că nu avea cine și cum să o oprească.
Demagogia guvernanților și politicienilor
Desigur, nu a rezolvat nimic pe loc. Nici nu avea cum, problemele minerilor nu se rezolvă printr-o vizită. Însă a tras un serios semnal de alarmă tuturor. În primul rând, poporului de adormiți care ar trebui să iasă în stradă și să protesteze. Apoi guvernului, care se sufocă în propria neștiință și delăsare și, nu în ultimul rând, întregii clase politice, pe care a arătat-o mulțimii în toată splendoarea goliciunii. Nici măcar PSD, partidul celor săraci, nu era prezent acolo. Șoșoacă i-a tăiat elanul politic de propagandă, dezvelindu-i adevărata față. Un partid care s-a zbătut pentru propriile fotolii din Parlament, după care ne-a urat sănătate și la mulți ani.
Practic, fără a face nominalizări, senatoarea a pus la zid întreaga clasă politică, indiferentă la ceea ce se întâmplă în țară. Indiferentă inclusiv față de cei care au votat-o. A reușit, în câteva cuvinte, să cucerească și să acapareze protestul minerilor, demascând demagogia guvernanților și a politicienilor.
Spune ceea ce lumea vrea să audă
Mulți comentează că și-a făcut capital electoral. E o tâmpenie, pentru că, până în 2024, nu mai avem alegeri și ceea ce face acum se uită. Alții deja afirmă că își caută simpatizanți pentru un partid pe care l-ar face curând. Posibil, dar foarte puțin probabil. Șoșoacă se simte bine în pielea de senator independent, fără obligații de a se integra în disciplina vreunui partid sau altul. Nimeni nu a sesizat, însă, că a devenit „elementul Șoșoacă” într-o ecuație politică complicată. Sigură pe picioarele ei, senatoarea poate încurca orice partid, devoalând interesele ascunse și jocurile de culise. Auditoriul ei, într-o continuă creștere, poate rezerva surprize dintre cele mai puțin plăcute. Nu în mod neapărat în sensul unei revolte, ci în trimiterea în derizoriu a celorlalte partide, altfel unul mai iubitor de țară decât altul. Verbul ei tăios, atributul și adjectivul neponderat, fac din Diana Șoșoacă un element de temut pentru mulți. Poate exagerează când se lansează în acuzații dure, dar este ceea ce lumea vrea să audă. De aici și succesul ei în a electriza mulțimile.
Ferice de partidul care pune mâna pe ea
Nu sare calul când cere demisia premierului Florin Cîțu. O țară întreagă i-o cere, sătulă de fasoanele lui de domnișoară de pension și de prostia care îl înconjoară. Nu iese din matca normalității când afirmă că România este condusă de asasini economici, și nici când îi cere lui Iohannis să lase România în pace și să plece. Câți îl mai vor astăzi pe Iohannis, exceptându-i pe lacheii de la curte?
Când cere demisia guvernului de demagogi unde exagerează? Toată lumea vede minciuna fără leac în care se trăiește în România. Mai marii puterii, mai pe față sau mai ferit o pun la zid sau îi minimalizează existența politică. Printre dinți, însă, unui lider de partid îi scapă adevărul, „ferice de partidul care pune mâna pe ea”. Numai că pe Diana Șoșoacă e greu de pus mâna. În primul rând, partidul ăla nu s-a născut, iar senatoarea știe bine asta. Apoi, nu este într-atât de naivă încât să se lase prinsă la cingătoare, ca un breloc de care partidul să se fălească. Preferă să fie „elementul Șoșoacă” ce încurcă ecuațiile politice ale multora.