Criza Suezului din 1956, disputele legate de strategia nucleară din anii 1960, controversele din timpul războiului din Kosovo din 1999 și invazia Irakului condusă de SUA în 2003 evidențiază faptul că tensiunile transatlantice nu sunt noi. Ceea ce diferențiază situația actuală este natura sa structurală.
Certurile anterioare, deși grave, erau înrădăcinate în diferențe care puteau fi reconciliate în cele din urmă.
În schimb, abordarea administrației Trump amenință chiar fundamentele ideologice ale alianței – subminând apărarea colectivă, guvernanța democratică și interdependența economică, potrivit Modern Diplomacy. Urmează o schimbare mai profundă către o ordine globală fragmentată, în care puterea ar putea eclipsa valorile comune.
Natura structurală a actualei disensiuni sugerează că asistăm la mai mult decât o altă încetinire ciclică a relațiilor americano-europene.
Panică în Europa
În capitalele europene s-a instalat panica, scrie Foreign Afairs. Unii responsabili politici și analiști vorbesc de sfârșitul NATO sau de sfârșitul Occidentului.
Trump a introdus o problemă fundamentală de încredere: pentru prima dată, liderii europeni nu sunt siguri dacă Statele Unite își mențin angajamentul față de NATO
Dar acțiunile lui – caracterizate printr-o retorică izolaționistă, politici contradictorii și dorința de a se angaja într-o coerciție unilaterală – au deschis o fereastră pentru ca Europa să își reafirme propria agenție strategică.
Deși o decuplare totală rămâne puțin probabilă datorită legăturilor economice, militare și istorice profunde, alianța ar putea evolua spre una mai echilibrată și mai puțin dependentă de direcția americană.
Recalibrarea are, de asemenea, implicații semnificative pentru securitatea globală. Dacă alianța transatlantică devine mai fragmentată – în special în ceea ce privește abordările față de China și Rusia – vidul rezultat ar putea fi exploatat de puteri rivale.
După cum au recunoscut implicit remarcile recente ale secretarului de stat Marco Rubio, era hegemoniei incontestabile a SUA se apropie de sfârșit.
Chiar dacă America recunoaște că trăim într-o lume multipolară, continuă să acționeze ca și cum ar deține controlul unilateral asupra afacerilor globale.
Această dualitate în strategie ar putea forța în cele din urmă liderii europeni să elaboreze un cadru de politică externă mai rezistent și mai diversificat.
În cazul în care viitoarele administrații americane vor schimba cursul și vor reafirma alianțele tradiționale, reconcilierea ar putea fi posibilă.
Dacă tendința actuală de retragere strategică și de coerciție unilaterală continuă, relația transatlantică va fi probabil redefinită în funcție de noi linii, mai puțin interdependente.
Viitorul NATO depinde de capacitatea Europei de a se adapta la un mediu geopolitic în schimbare, protejându-și în același timp valorile fundamentale.