Despre cum au făcut America mare Putin și Xi

Confruntat cu numeroase diferențe ireconciliabile și cu doi președinți consecutivi a căror caracteristică distinctivă o reprezintă intensitatea opoziției pe care ei o provoacă, acest secol va da de furcă viitorilor istorici, puși să explice recenta creștere a puterii globale americane.

Contradicția flagrantă dintre haosul din Statele Unite și creșterea influenței în străinătate are o explicație simplă: cea mai mare parte a puterii americane nu derivă din ceea ce președinții Trump și Biden sunt capabili să facă, ci din cooperarea și sprijinul pe care Casa Albă îl primește de la țările prietenoase, răspândite pe tot globul.

Puterea SUA depinde de amploarea și coeziunea alianțelor sale. Aceasta este cheia. Ani de discuții în Europa despre înlocuirea NATO – „O Alianță din ce în ce mai depășită” cu o alternativă centrată pe armata UE s-au încheiat brusc în februarie 2022, când rușii au intrat în Ucraina. Dacă trupele lui Putin ar fi cucerit Kievul, așa cum inclusiv CIA a prezis, NATO poate că s-ar fi prăbușit. Dar, intervenția americană (sprijin masiv oferit lui Zelenski) a făcut ca o alianță militară aparent muribundă să reînvie brusc.

Fără a aștepta discuții sau acorduri, unele țări au acționat, pur și simplu: Norvegia a trimis 2.000 de arme antitanc LAW (rachete de tip point-and-shoot), iar exemplul său a fost urmat de Danemarca, Canada, Germania, Franța și multe alte state. În același timp, Suedia și-a abandonat poziția de neutralitate solicitând aderarea la NATO, la fel și Finlanda, de unde au venit declarații extrem de curajoase – „Avem, deja, 50.000 de ruși îngropați în țara noastră, din ultimul război, dar este loc pentru mulți alții”.

Și uite cum SUA s-au trezit, brusc, conducând o alianță occidentală complet reînviată și extinsă, a cărei putere a ajuns până în Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Chiar dacă Biden se mai împiedică uneori pe treptele avionului, iar vicepreședintele Harris râde, în continuare, în cele mai nepotrivite momente, toate astea reprezintă azi suma totală a puterii americane.

Acum, că Rusia este în declin, ceea ce se adaugă la puterea americană globală este apariția unei alianțe vaste (deocamdată, doar informale), în Indo-Pacific, ca răspuns la intrarea în scenă a Chinei. Astăzi, nu există un echivalent al NATO în Asia, dar, ca răspuns la amenințarea Beijingului, s-au înmulțit „activitățile comune”, care variază de la coordonarea diplomatică și schimburile de informații la o întreagă panoplie de exerciții aeriene, terestre și navale, cu forțe militare americane, australiene și japoneze, cu prezență canadiană, chiliană, filipineză, sud-coreeană, britanică și chiar vietnameză. Implicarea Vietnamului este un eveniment revelator – găzduiește, în mod regulat, nave și submarine americane și japoneze și fix asta doare cel mai mult Beijingul; foarte aproape de principala bază de submarine chineze, de pe Insula Hainan, sunt prezente nave ale națiunilor dușmane SUA și Japonia, teribilă lovitură pentru China!

Pe hârtie, Partidul Comunist din Vietnam are relații calde cu Partidul Comunist Chinez. În practică, însă, chinezii încearcă din greu să-i alunge pe vietnamezi de pe insulele din Golful Tonkin. Niciuna dintre părți nu uită pentru o clipă războaiele sângeroase din trecut, inclusiv conflictul din 1979, în care au pierit până la 30.000 de soldați chinezi. Vietnamul a început să colaboreze tot mai strâns cu Australia și cooperează pe mare cu SUA și Japonia, primind nave militare de la ambele state în porturile sale.

Cu o Australie din ce în ce mai pro-americană și o Japonie în continuare ascultătoare, SUA și-au construit în Indo-Pacific o rețea de aliați care îi mărește puterea în regiune. Acesta este și motivul principal pentru care amenințările lui Xi Jinping de a invada Taiwanul au scăzut în ultimele luni.

Legăturile stabilite din 2022 încoace de americani au fost rareori atât de puternice. Iar ca un efect benefic pe plan internațional, dezordinea de acasă a avut drept consecință renunțarea la războaiele care au obiective fanteziste, cum ar fi impunerea democrației în Irak și Afganistan. Și asta este foarte bine!