Nimic din ceea ce s-a petrecut până acum nu arată că președintele ar fi făcut un pas înainte, că ar fi progresat. Iar ceea ce se întâmplă în clipa de față este departe de a-i crește cota de popularitate în preferințele românilor. Nu vorbesc despre sondaje, căci oricine se pricepe la rostuirea cifrelor poate confecționa un sondaj care să-l plaseze la cel puțin 15-20 de procente în fața oricărui contracandidat. El trebuie să fie primul, unicul și imbatabilul. Prea pătruns de sindromul inegalabilului, Iohannis nu a realizat nici cât a pierdut, și nici cât de repede a alunecat pe panta deprecierii.
Susținătorii lui, nu știu dacă aici e corect să introduc și calculatoarele STS, continuă să bată monedă pe câștigarea alegerilor prezidențiale cu 66 la sută. Este un truc propagandistic ieftin și penibil, pentru că, în realitate, Iohannis a câștigat cu 66 la sută din numărul celor prezenți la vot în turul al doilea, nu cu 66 la sută din numărul total de alegători. Iar asta înseamnă un număr cu mult mai redus decât ce cântă propaganda.
Nimeni nu răspunde
Pierderile lui Klaus Iohannis pot fi contabilizate încă de la începutul anului. Nu a înregistrat niciun câștig, pe niciun plan. Vanitatea în exces și pandemia i-au tras preșul de sub picioare. Spera să dea lovitura cu alegerile anticipate, ceea ce l-ar fi propulsat pe o poziție greu de egalat în privința rezultatelor și efectelor.
Orgoliul lui de nemăsurat numai așa putea fi satisfăcut, cu un Parlament dominat de PNL. Era, de altfel, visul lui. Nu i-a ieșit figura, fiind nevoit să renunțe la alegeri. Virusul Covid pătrunsese în România și se întindea cu repeziciune, dându-i planurile peste cap. În fața epidemiei, declarată oficial abia după patru luni, România era complet nepregătită. Guvernul umbla bezmetic, habar nu avea cum trebuie să acționeze, dar se împăuna în comunicate că nu ne lipsește nimic și ca facem față cu ușurință necazului ce se abătuse peste țară. O ușurință condamnabilă, necondamnată de vreun for îndrituit, ale cărei consecințe le simțim și acum. O superficialitate de necrezut, care s-a soldat cu peste 15.000 de morți. Și nimeni nu răspunde.
Cu gândul tot la anticipate
A urmat, apoi, ce mai jalnică figură pe care o putea face. L-a desemnat pe Cîțu să facă guvernul. Nu se va fi făcut nicicând, căci rolul lui Cîțu, încă de la desemnare, era să se retragă și să se facă, astfel, încă un pas spre anticipate. L-a reintrodus în joc pe Ludovic Orban, mizând pe faptul că va fi respins și atunci putea să declare alegeri anticipate.
Nici asta nu i-a ieșit, dar s-a ales cu „Guvernul Lui” Dar, una peste alta, toate arată că, în plină pandemie, lui Iohannis îi rămăsese gândul tot la anticipate și încerca toate manevrele posibile pentru a le impune. Iar în materie de securitate sanitară, e cazul să fim cinstiți. Contribuția lui Iohannis a constat în conferințe de presă, de fapt chemări ale presei la ordin, în care nu a depășit stadiul de „purtați masca” și „spălați-vă pe mâini” A lăsat lucrurile pe mâna unor specialiști pe care lumea i-a perceput ca inventați, ale căror ordine și indicații se băteau cap în cap de la o zi la alta. A acceptat și semnat cu ușurință două stări de urgență neconstituționale prin care se restrângeau drepturi și libertăți, ignorând complet că aceasta se putea face numai prin lege, nu prin ordine de ministru.
Alunecarea în desuetudine
„Guvernul Lui” a fost, de departe, cea mai proastă creație politică. Dar asta nu l-a împiedicat să declare că este cel mai pregătit, iar Orban cel mai bun prim-ministru. Sărbători și manifestări religioase obstrucționate, școli închise, învățământul pus la pământ, idem economia, șomaj în creștere alarmantă, pandemie scăpată de sub control sunt toate realizări ale guvernului promovat de Iohannis.
Rezultatul s-a văzut la alegerile locale, unde a încasat o palmă usturătoare. PNL, partidul lui, s-a clasat în spatele PSD, dar rezultatul a fost prezentat ca o victorie. Orgoliul lui prost canalizat nu i-a permis să recunoască înfrângerea, deși era una de etapă. După cum nu i-a permis nici să se declare învins la alegerile parlamentare, unde abia a strâns 25 la sută din sufragiile celor prezenți la urne. „Parlamentul Meu”, alt vis faraonic, în realitate deșănțat, a devenit o adunare de cetățeni în care lumea nu are încredere. După cum nu are încredere nici în Guvernul compus în urma celor mai penibile negocieri și combinații. Pentru Iohannis, însă, ambele sunt un succes. Atât percepe. Nu și declinul lui evident, pe care România îl vede cu ochiul liber.
