Încă o dată, România este prinsă între tensiunile geopolitice și propriile fragilități interne. Începând cu explozia de la rafinăria „Petrotel” și terminând cu posibila preluare a combinatului siderurgic de la Galați de către un miliardar ucrainean, toate semnele arată că marile decizii strategice care ne privesc se iau exclusiv în afara granițelor. Într-o Europă care își redefinește interesele, țara noastră riscă să rămână doar furnizor de resurse și cumpărător al propriilor produse.
Un articol apărut în „The American Conservative” aduce în prim-plan o ipoteză delicată: dacă exploziile aproape simultane de la două rafinării din România și Ungaria, ambele prelucrând țiței rusesc, nu ar fi fost simple accidente, ci posibile acte de sabotaj cu miză geopolitică? Presa de la Budapesta merge chiar mai departe, vorbind despre implicarea Ucrainei, cu sprijin occidental – american sau, mai degrabă, britanic. Acuzațiile nu au nicio confirmare oficială, dar sunt suficiente pentru a deschide un nou front de suspiciuni în Kiev și Moscova.
Faptele certe sunt puține: două rafinării, în două țări membre NATO, au „bubuit” în aceeași zi, iar contextul în care s-a întâmplat asta e cât se poate de tensionat: cele două incidente s-au petrecut când Uniunea Europeană tocmai discuta restricționarea importurilor de petrol rusesc.
„Cumva Ucraina tocmai a atacat două țări UE?”
Sub titlul „Cumva Ucraina tocmai a atacat două țări UE?”, publicația americană comentează: „În dimineața zilei de 20 octombrie a avut loc o explozie la rafinăria Petrotel-Lukoil, din România. În seara aceleiași zile, a avut loc o explozie la Rafinăria Dunării, cea mai mare rafinărie din Ungaria. Nici data, nici rafinăriile vizate nu par a fi aleatorii. În aceeași zi, miniștrii Energiei din Uniunea Europeană au venit cu o propunere de interzicere a noilor contracte de import de gaze rusești și a tuturor contractelor până în 2028. Ungaria și România încă importă petrol rusesc. Ambele rafinării procesează țiței rusesc. Petrotel-Lukoil din România este deținută de o filială a Lukoil, iar rafinăria Dunărea, din Ungaria, primește petrol din Rusia prin conducta Drujba și furnizează, de asemenea, petrol Slovaciei.
Apar întrebările dacă a fost sabotaj și cine a comis sabotajul. Cu siguranță, Rusia nu are niciun motiv să-și arunce în aer propriii clienți petrolieri, într-un moment în care companiile sale petroliere sunt sancționate și propriile rafinării de petrol sunt vizate de rachete și drone ucrainene cu rază lungă de acțiune.
Presa maghiară a speculat că Ucraina este cea care a atacat cele două țări europene. Există, de asemenea, suspiciunea că Ucraina nu ar fi putut executa loviturile fără asistență americană, britanică sau europeană”.
În lipsa unor anchete bazate pe dovezi solide, americanii prezintă un scenariu speculativ, dar, chiar și așa, ce s-a întâmplat ne reamintește cât de fragilă este linia care desparte un „accident industrial” de un potențial act de război hibrid.
Iar pentru București, episodul are două semnificații majore. Pe de o parte, vulnerabilitatea infrastructurii energetice (rafinării, conducte, porturi, linii de transport) devine o chestiune de securitate națională, nu doar economică. Pe de altă parte, acest incident relansează o întrebare incomodă: cât de mult din politica noastră externă și energetică mai este dictată de interese românești și cât de mult de un joc regional care ne depășește?
Cu diplomați cărora li se trântesc ușile în nas și cu America luându-și tălpășița de aici, mai contează România pe plan internațional?
România, asistentul social al Ucrainei?
Relația țării noastre cu Ucraina este una de solidaritate și sprijin total, dar asta numai pentru că politicienii români promovează obediența aproape slugarnică față de Kiev.
Cât timp pe Dâmbovița curg facilitățile pentru ucraineni, Zelenski nu are niciun interes să-și schimbe atitudinea disprețuitoare față de națiunea română. Dimpotrivă… și ne arată asta cu fiecare decziei luată. La Cernăuți și-n toată Herța, autoritățile aflate la putere în Kiev au decis să închidă școlile cu predare în limba maternă, ordinul fiind ca toți copiii să învețe în ucraineană.
Mulțumim, Zelenski! Încă o dată ne-ai demonstrat că nu pui preț pe drepturile minorităților, iar cuvântul tău nu valorează cât o ceapă degerată.
În ceea ce privește incidentul de la „Petrotel”, România nu își poate permite să trateze cu superficialitate nici ipoteza unui accident, nici pe cea a unei acțiuni deliberate.
Între timp, în plan economic, se naște un alt subiect care poate schimba profund harta industrială a țării: preluarea combinatului Liberty Galați (fostul Sidex) de către miliardarul ucrainean Rinat Ahmetov. De câteva zile, auzim cât de tare se bat tobele pentru cedarea „Sidex” oligarhului ucrainean. Mai este un român interesat de acest combinat – cândva, cel mai mare producător de oțel din Europa -, în persoana lui Dorinel Umbrărescu, dar presa mainstream l-a proclamat, deja, câștigător pe Ahmetov și-l ovaționează non-stop pe fostul magnat din Donețk.
În sine, vânzarea unui combinat nu ar fi o dramă, dar întrebarea de fond este alta: care va fi destinația strategică a producției de oțel românesc? Ahmetov deține, deja, un imperiu industrial și energetic și, ca orice om de afaceri, va folosi combinatul din Galați pentru a face bani – adică, va vinde oțelul produs aici Kievului, când o să înceapă reconstrucția Ucrainei. Iar la acel moment România se va afla într-o situație paradoxală: să producă oțel la Galați, să contribuie la bugetul UE din care se plătește reconstrucția Ucrainei și, în final, să cumpere indirect propriul oțel, prin intermediari.
De ce să nu vândă România direct oțelul produs la Galați? Cine are interes ca România să plătească de două ori pentru cazul „Ucraina”, pacientul bolnav al piesei regizate în spatele cortinei?
Fațetele propriei slăbiciuni
Țeapa pe care românii și-o iau nu e una nouă. În energie, România are resurse proprii, dar plătește curentul și gazul la prețurile stabilite de companii străine, adică la cel mai mare nivel din UE! Tot la resurse strategice și care țin de siguranța națională – România are unele dintre cele mai mari rezerve naturale de apă din Europa, dar firmele care o îmbuteliază sunt controlate din afară și ne vând apa din munții noștri la prețuri exorbitante.
Acum, se vrea repetarea schemei și în industria siderurgică – oțelul, o resursă locală, va fi plasat sub control extern, iar profitul, exportat.
Când ai conducători făcuți la apelul de seară al Parisului, nu-i de mirare că țara a ajuns să se zbată undeva între vulnerabilitate și dependență, două fațete ale aceleiași slăbiciuni strategice. Dincolo de ce se petrece în jur – sabotaje, sancțiuni și reconstrucții deja plănuite-, miza României ar trebui să rămână clară: controlul național asupra infrastructurii critice și asupra resurselor care ne definesc viitorul.
Capturarea intereselor economice de către alte puteri regionale este o bătălie teribilă, dusă mai ales cu arme neconvenționale.