De când „cei buni”, „cei curați” și „reformatorii” care promiteau schimbarea au ajuns la Palatul Victoria, nici măcar tragediile nu mai mișcă societatea civilă. Exploziile provocate de neglijență și incompetență au devenit simple știri de trecere, iar minutele de reculegere țin loc de revoltă. Piața de lângă sediul Guvernului, cândva altarul indignării publice, scena emoțiilor Colectiv(e), s-a transformat în parcare pentru nepăsare, un spațiu în care ecoul compasiunii s-a stins împreună cu interesul pentru adevăr. Când decorul este „corect politic”, durerea nu mai adună oameni, ci doar declarații seci.
Vineri dimineață, un bloc din Sectorul 5 a sărit în aer, iar bilanțul a fost crunt – trei morți și alți 13 răniți; restul victimelor, împrăștiate printre dărâmături și promisiuni reci.
A doua explozie a fost de tăcere
A fost, din nou, o explozie de gaz, la fel ca la Crevedia. Dar, mai ales, o explozie de tăcere. Tăcerea aceea lucioasă, perfect calibrată, care acoperă neputința, corupția și ipocrizia unei țări care se preface că trăiește.
Unde sunt, totuși, vocile acelea puternice, umflate de aerul condiționat al marilor corporații? Unde sunt șefii de multinaționale care altădată le cereau angajaților să iasă în stradă „pentru democrație”? Știm foarte bine – mulți tineri s-au plâns chiar că au fost amenințați cu pierderea locului de muncă dacă nu se duc în Piața Victoriei, ulterior ei ștergându-și postările de pe social media de teama repercusiunilor! Unde-i Francois Bloch, de la BRD, care ne spunea că „ceea ce vedem sunt manifestări democratice şi nu instabilitate politică”? Unde-i complet independentul și dezinteresatul de politică (hai, sictir, bă!) șef de la Raiffeisen, poreclit de angajații băncii „Talpă iute”, fiindcă era primul la marșuri împotriva …PSD și cam a orice era românesc, național, tradițional, creștin ortodox?
O fi fost liber vineri seară sau s-a pierdut numărul de telefon al Revoluției? Niciunul nu mai iese să dea interviuri despre civism și „valorile europene”? E greu să-ți pese de oamenii din Rahova când tu vezi Bucureștiul doar prin geamul fumuriu al mașinii de serviciu, așa-i?
Ce fac ONG-urile, cum de nu au mai prins glas? A, accidentul de la Petre Ispirescu și moartea unor bieți locatari din cel mai defavorizat cartier al Capitalei nu se încadrează pe reperele de acțiune ale „ghiozdănarilor”? Gleznuțele dezvelite se îndreaptă spre Piața Victoriei numai dacă sunt mânate de la spate, iar și vocile răgușite de la narghilelele din Centrul Vechi prind a zbiera doar la comandă? Iar dacă de data asta telefonul nu a mai sunat, nu s-a mai dat adunarea pentru toată floarea cea vestită a ONG-urilor progresist-neomarxiste?
ONG-urile, acele orchestre impecabile ale indignării selective, tac suspect. În alte vremuri, o asemenea tragedie ar fi umplut Piața Victoriei de pancarte, lozinci și lacrimi live pe rețelele sociale. Acum, când vinovații nu mai poartă culorile „greșite”, protestul este „în concediu de odihnă”.
Păi, normal că nu s-a mai activat „Sistemul”! De data asta, la „butoane” avem USR, iar ONG-urilor nu ies în stradă să strige „Jos, Drulă!”, „Afară, Bolojan!”, „Huo, Nicușor!”. Dacă era premier de la PSD, să fii văzut mișcări de trupe „haștag-reziste” prin București! Mamă, și ce mai creșteau cifrele la Digi24, explodau ca popcornul la microunde – 50.000, 100.000, 200, s-a ajuns la 1 milion de români în stradă!
De la haștag-rezist am ajuns la haștag-tăcem. Nu se mai aud nici glasurile pițigăiate ale „activiștilor de weekend”, gen Floricica Dansatoarea, nici discursurile moralizatoare despre „statul de drept” ale lui Marian Ceaușescu. Probabil că nu se dă semnalul din sistemul de comandă. Căci, în România, civismul se activează tot pe bază de ordin.
Nicușor Dan are lacrimi doar pentru Ucraina
La Palatul Cotroceni, președintele Nicușor Dan s-a trezit câteva ore mai târziu, cu aceeași energie cu care se deschide un PowerPoint la o ședință plictisită. Câteva fraze despre „tragedie”, „solidaritate”, „anchetă”… și gata. Sectorul 5 nu este destul de departe ca să nu audă explozia, dar se pare că-i destul de departe ca să nu-l doară. Dacă bubuia un bloc în Lvov sau Harkov, am fi avut deja conferință de presă, fond umanitar și o promisiune că „Bucureștiul e alături de poporul ucrainean greu încercat”. Dar, dacă pier vieți din Rahova, e doar o „defecțiune tehnică”. Nu e „cool” să plângi pentru propriii cetățeni.
Ne mirăm că nu iese nimeni în stradă, dar adevărul e că românii știu deja finalul filmului. A fost Colectiv, a fost Crevedia, acum Rahova. CCR – Colectiv, Crevedia, Rahova, cum bine a sesizat într-un excelent articol pilotul Cezar Osiceanu. În fiecare caz, același scenariu: indignare, lacrimi, minute de reculegere, comisii… și, într-un final, nimic. Totul trece, nimeni nu răspunde, iar viața umană continuă să coste tot mai puțin.
Prin alte părți, oamenii ies în stradă și fac prăpăd în calea furiei colective. În Serbia, o gară s-a prăbușit peste călători și țara s-a ridicat. La noi, un bloc explodează și țara dă scroll pe TikTok. Poate pentru că noi nu mai avem societate, ci doar spectatorii ei. Și nici stat, ci numai un decor de carton, între două conferințe de presă.
Sârbii au avut curaj să spună „Așa nu se mai poate, ajunge!”. Noi avem curaj să dăm un like, cel mult un „trist” pe Facebook. Asta e revoluția 5G.
Cât despre politicienii care ne conduc – liberali, useriști, social-democrați, udemeriști – ei sunt tot acolo, bine ancorați între o indiferență glacială și o foame de imagine eternă. Se strâng mâini, se depun coroane de flori, se scriu comunicate, se flutură compasiunea de unică folosință. Trebuie să stăm liniștiți, să rămânem în case, Raed Arafat a activat „Planul roșu”, s-a dat și „Ro-Alert” (după 1 oră de la momentul exploziei, dar s-a dat, da?!), iar timpul – cel mai bun aliat al ipocriziei – va stinge și acest foc.
În România, corupția este prea veche ca să mai șocheze pe cineva, iar incompetența, prea mare ca să mai doară. Într-o țară normală, episodul „Rahova” ar fi fost momentul de trezire națională. În România, e doar „Episodul 3” dintr-un serial despre neputință. Până la următoarea explozie, vom continua să ne batem cu lozinci, să ne certăm pe rețelele sociale și să ne ascundem după „emoția colectivă”. Vom scrie analize, vom aprinde lumânări și vom merge mai departe pășind pe conductele care trosnesc sub pașii noștri.
Poate că, totuși, într-o bună zi, vom învăța că nu gazul ucide, ci nepăsarea. Gazul doar aprinde fitilul. Restul îl facem noi, oamenii – în liniște, cu bun-simț și HAȘTAG-TĂCERE.
