În ultimele săptămâni, multe dintre aceleași voci neoconservatoare care au împins SUA în Irak, solicită atacuri asupra Iranului.
Grupuri precum Foundation for Defense of Democracies și Washington Institute for Near East Policy promovează din nou confruntarea, susținând că nu ar fi niciodată un moment mai bun pentru a acționa, potrivit Responsible Statecraft. Dar aceasta este o iluzie periculoasă care riscă să deraieze ceea ce Donald Trump însuși spune că dorește: un acord, nu un alt război dezastruos în Orientul Mijlociu.
Un conflict major ar consuma resursele și atenția SUA, deturnând atenția de la prioritățile interne și slăbindu-i influența pe toate fronturile: China, Rusia, Europa și comerțul. Parteneri comerciali precum Mexic, Canada, India și alții ar putea profita de preocuparea Americii pentru a obține concesii dezechilibrate. Iar o lovitură unilaterală ar fractura probabil comunitatea internațională.
Rusia și China, în ciuda propriilor lor îndoieli cu privire la ambițiile nucleare ale Iranului, ar indica agresiunea americană drept adevărata amenințare. 
Iranul îmbogățește deja uraniu aproape de calitatea de armă. Dacă se retrage din Tratatul de neproliferare nucleară, ultimele elemente de supraveghere internațională ar dispărea.
Lecțiile ultimului deceniu
Lecțiile ultimului deceniu sunt clare: atunci când SUA angajează Iranul prin diplomație, obține rezultate. Atunci când se bazează doar pe presiune, se apropie de conflict.
Un raport recent al Washington Institute for Near East Policy (WINEP) susține că presupusa influență profundă a serviciilor de informații ale Israelului și toleranța la risc fac ca o „lovitură preventivă” împotriva Iranului să fie potențial „mult mai de succes” decât eforturile americane din trecut, cum ar fi atunci când SUA au atacat ținte nucleare în Irak în 1991 și 1993. Dar minimalizează în mod periculos riscurile unui alt război fără sfârșit în Orientul Mijlociu.
Administrația Trump are nevoie de o strategie care să ofere Iranului stimulente credibile în schimbul unor limite nucleare verificabile, dar care să nu necesite dezmembrarea întregului său program.
Conducerea iraniană a arătat un model consecvent în relațiile sale cu Statele Unite: presiunea este întâmpinată cu presiune, în timp ce concesiile sunt întâmpinate cu măsuri reciproce.
Permiterea unei eliberări limitate a activelor iraniene înghețate în scopuri umanitare – sau relansarea propunerii lui Emmanuel Macron din 2019 privind o linie de credit susținută de viitoarele venituri din petrol – nu ar necesita ridicarea sancțiunilor americane de bază și ar putea oferi suficiente beneficii tangibile pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor.