Teoretic, n-ar fi trebuit să se ajungă la această situație. Numai că guvernul condus de Florin Cîțu s-a dovedit incapabil să găsească soluții. A fost o săptămână în care i-a ignorat complet pe mineri sau, în cel mai fericit caz, i-a întărâtat cu declarații imbecile, venite de la prefect sau de la primarul Devei. S-a ajuns la o stare tensionată, la un joc al nervilor în care, cine ceda pierdea partida. O banală problemă legată de plata salariilor restante s-a transformat într-o partidă încinsă de acuzații și de „vedeți voi pe dracul”. Și primarul, dar și prefectul, ambii de extracție liberală, nu au luat în calcul că nu e bine să te pui cu cel care nu mai are ce pierde.
Condițiile de muncă ale minerilor sunt cele pe care le știm cu toții. Nu stau să le descriu aici, îmi este de ajuns că le-am văzut în vara lui ’95, cu ocazia unui reportaj pentru o televiziune și m-am îngrozit. Nu erau de secolul XX, așa cum nici acum nu sunt de secolul XXI. Nu li se pot atribui decât un singur epitet, inumane.
Lăsați de izbeliște
În România lui Iohannis, cea modernă, europeană și prosperă, minerii sunt batjocoriți la cota maximă. Nu cereau sporuri, măriri de salarii, bonuri valorice mai mari sau mai multe, ci doar plata legală pentru orele de muncă prestate și la care statul rămăsese dator. Până în momentul în care sâmbătă, senatoarea Diana Șoșoacă a descins în Valea Jiului, guvernanții nu au avut nicio tresărire.
A fost doar o promisiune că salariile restante se vor achita la 26 februarie. Asta înseamnă o întârziere de 11 zile față de termenul stabilit prin contractul de muncă. 11 zile în care nimeni nu și-a pus problema ce mănâncă minerii, ce mănâncă familiile lor, dacă au bani pentru cheltuielile casei, pentru îngrijirea copiilor. Ceea ce guvernanții se prefac că nu știu este că în Valea Jiului nu există lux, ci trai pe datorie. Lux există doar în curțile celor care, de-a lungul timpului, și-au făcut firme care căpușează activitatea minieră, îndeosebi în zona echipamentelor, instalațiilor și materialelor de protecție. Sunt cei pe care procurorii îi ocolesc, căci niciodată nu se știe cu ce partid sau grangur politic sunt pe mână.
Unde-s banii?
Imediat după vizita Dianei Șoșoacă și după discuțiile pe care le-a avut cu minerii lucrurile au început să se precipite. Cîțu și-a adus aminte că este prim-ministru, dar asta nu l-a împiedicat să debiteze enormități. A început să bată câmpii cu o ordonanță de urgență pentru achitarea salariilor, cu toate că lucrul acesta este reglementat prin legea salarizării. Socoteala este mult mai simplă. Din moment ce cărbunele a ajuns într-o termocentrală care scoate fum pe coș, e limpede că a fost cumpărat. Adică, s-au plătit niște bani. Aici e problema, unde-s banii? Ce direcție au luat de nu au mai ajuns la mineri? Pentru a afla, era nevoie ca minerii să ajungă la București? Pentru a-și primi salariile, de asemenea, Valea Jiului ar fi trebuit să se pună în marș spre Capitală?
Ghici cine bate la ușă?
Oricât de bărbat se dă, Cîțu a chițăit de frică. Auzise îndemnul Dianei Șoșoacă lansat minerilor, de a veni la București. Auzise și că minerii sunt hotărâți să vină și să ceară socoteală. În mintea lui asimila venirea minerilor cu mineriada din 1990, când Capitala a fost trecută prin măcelurile de stradă.
Nu avea de unde să știe că nu e una și aceeași, din moment ce în iunie ’90 probabil că se chinuia în ultimul an de liceu. Sau o fi crezut că va fi nevoit să demisioneze, ca Petre Roman, tot în urma unei vizite a minerilor? A găsit însă soluția, trimițând miniștrii la tratative. Cred că tot de frică a găsit-o. Dintr-o anume perspectivă, dialogurile cu minerii ar fi un lucru bun. Dar numai în sensul că s-a mai detensionat situația din Valea Jiului și că se vor plăti salariile. Pe de altă parte, însă, e o pierdere pentru mineri. O pierdere de ordin moral, evident. Ar fi trebuit să nu accepte discuții cu guvernanții decât la locul faptei, cum s-ar spune. Să-i facă pe miniștrii să înțeleagă că ei sunt la dispoziția poporului, și nu invers. S-a obținut un fel de pace socială pentru vreo trei luni. Dar, la stilul în care guvernul este incapabil să-și onoreze promisiunile, probabil că în iunie iar se vor învolbura apele. Nu ce soluții ar găsi Cîțu pentru ca minerii să nu se îmbarce cu direcția București este interesant, ci ce motive ar avea minerii să nu-i bată la ușă în stilul lor. Nici după avertismentul foarte serios lansat, guvernanții nu vor înțelege că nu e bine să te pui cu cel care nu mai are ceva de pierdut.
