În comentariile publice de ieri s-a făcut mare caz de faptul că Marcel Ciolacu a declarat că nu se va duce la consultările de la Cotroceni cu o propunere de prim-ministru din partea PSD.
Laşitate, politicianism, dorinţă de răzbunare, dispreţ faţă de suferinţele românilor… Acestea au fost doar câteva dintre reproşurile dure pe care mai toţi ziariştii i le-au adus.
Explicaţia domnului Ciolacu a fost una strict matematică: PSD nu deţine o majoritate şi nu poate forma o majoritate. După declaraţiile partidelor din actuala coaliţie de guvernare (PNL, USR, UDMR), nici unul dintre acestea nu ar vrea să intre într-o alianţă cu PSD. Iar ideea unui guvern minoritar este inacceptabilă pentru PSD.
În motivaţia sa domnul Ciolacu a pierdut din vedere să adauge un argument extrem de greu: atitudinea lui Klaus Iohannis faţă de PSD. Să preiei guvernarea în aceste condiţii, cu mai multe crize suprapuse şi cu un popor adus la limita răbdării, şi să ai deasupra un preşedinte ostil, cu toată armata lui de propagandişti interni şi externi, ar fi sinucidere curată. Nu e greu de imaginat cu câtă satisfacţie lăuntrică şi scrâşnet de dinţi acuzator ar primi preşedintele fiecare bâlbă a unui eventual guvern PSD. Ca să nu spun că, în elanul său revanşard hrănit de eşecul răsunător de până acum al “guvernului meu” şi al “partidului meu”, ar fi mai preocupat să pună beţe în roate guvernanţilor pesedişti decât să îi sprijine pentru a salva ţara de colaps.
Oricât de bine intenţionaţi şi profesionişti ar fi eventualii miniştri PSD, ei nu ar putea face mare lucru cu un Klaus Iohannis advers, frustrat de propriile insuccese şi cu o singură preocupare: de a-i reabilita pe liberali prin îngroparea pesedeului şi, astfel, de a se reabilita pe sine.
După ce ni s-au dat nenumărate prilejuri să îl citim pe Klaus Iohannis aşa cum este el, mediocru şi orgolios, nu mai avem deloc motive să credem că acum, în ceasul al 12-lea, ar fi dispus să pună interesul ţării înaintea interesului personal. Dimpotrivă, în continuarea gestului iconic de a-şi arunca pardesiul pe capota maşinii, ar fi oricând gata să arunce ţara pe toboganul falimentului total doar pentru a demonstra ce rău este pee-see-dee-ul.
Aşadar, foarte bine face Marcel Ciolacu că-şi ţine partidul departe de guvernare în condiţiile în care de la Klaus Iohannis nu se poate aştepta la nimic bun. El (prezidentul) cu ale lui guvern şi partid, ne-a deraiat spre prăpastie, el (prezidentul) să pună ţara la loc pe şine! Iar dacă nu va fi în stare, să plece!
Rămân la părerea mea că Marcel Ciolacu, molcom şi neconflictual într-o atmosferă politică dementă, a găsit până acum soluţii foarte eficiente de a-şi redresa partidul şi de a-şi pune in mare dificultate inamicii politici. S-a demonstrat asta şi prin modul inteligent de a juca moţiunea de cenzură, în condiţiile în care valuri de indignare şi acuze de blat cu Iohannis îl împingeau insistent să se agaţe de moţiunea de cenzură a USR – AUR. Succesul promovării propriei moţiuni a fost unul multiplu: s-a urgentat demersul, s-a atins scopul propus (dărâmarea guvernului Cîţu), s-a evitat asocierea PSD cu partidele aşa zis extremiste şi, foarte important pentru viitor, le-a dat o lecţie umilitore aroganţilor de la USR.
Ştiu că vor fi voci care să-mi reproşeze că lăudând jocul la ofsaid al pesedeului nu m-aş gândi la binele ţării. “ Cum să laşi ţara să cadă în prăpastie doar ca să demonstrezi cât de incapabili şi nocivi sunt Iohannis, peneleul şi usereul?” Convingerea mea este că, şi dacă ar intra la guvernare acum, pesedeul nu ar putea salva nimic. Dimpotrivă, s-ar autodistruge pripindu-se. Dece? Pentru că ar fi sabotat la greu de Klaus Iohannis şi de toate instituţiile de forţă din subordinea acestuia.
Singura şansă plauzibilă de salvare a ţării este ca poporul, în marea lui majoritate, să înţeleagă singur cu cine are de-a face. După care să aleagă. La anticipate sau ieşind masiv în stradă.
Un şofer, oricât de iscusit ar fi, nu va putea menţine pe direcţia bună o maşină în mers, cu volanul defect şi cu cauciucurile sparte. Cine a adus maşina în halul acesta să-şi asume şi să tragă pe dreapta. Abia după aceea se va putea interveni. Doar în filme salvatorul providenţial sare prin lunetă, preia din mers maşina şi o redresează. În viaţa reală nu e loc de astfel de cascadorii.
Iohannis, Cîţu, Boc, Bogdan mai au, încă, de minţit şi de distrus! Şi mai au, încă, suporteri! 15 – 20%. Până când susţinerea lor populară nu se va reduce la o singură cifră procentuală, astfel încât instituţiile de forţă care îi ţin la putere să priceapă că mizează pe un cal mort şi să-i lase din braţe, şansele de redresare sunt utopice.
Că ne place sau nu, partidul conducător în România de azi este partidul serviciilor secrete. Şi nu mă refer aici la USR-PLUS ci la partidul virtual al oculţilor care trag sforile marilor decizii. Până când aceşti oculţi nu vor simţi frica de strada dezlănţuită, nimic în bine nu se va schimba.