De ce comerțul nu poate cumpăra pacea

„Povestea rasei umane este războiul”, spunea Winston Churchill. „Cu excepția unor intervale scurte și precare, nu a existat niciodată pace în lume”.

În ultimele decenii, factorii de decizie politică și liderii de afaceri care participau la adunările de la Davos erau înclinați să gândească altfel. După căderea Zidului Berlinului în 1989, în rândul acestora a prevalat ideea că pacea era condiția naturală a lumii dezvoltate, în timp ce globalizarea era imună la riscurile geopolitice. S-au înșelat.

Această încredere s-a extins până la convingerea că generarea prosperității prin comerț favorizează democrația în țările în curs de dezvoltare – o noțiune care a jucat un rol important în decizia Occidentului de a primi China în economia globală și de a-i acorda statutul de membru al Organizației Mondiale a Comerțului în 2001.

Climatul extraordinar de după războiul rece a fost caracterizat de un internaționalism liberal optimist, notează Financial Times.Acum, războiul din Ucraina și competiția strategică asupra Taiwanului cu o Chină nedemocratică de durată au dat o nouă dimensiune observației a lui Churchill – cu atât mai mult cu cât Vladimir Putin a anunțat mobilizarea parțială a rezervelor, împreună cu indicii că Rusia ar putea desfășura arme nucleare.

Internaționalismul nu face casă bună cu politica

Marea idee care stă la baza interdependenței economice crescânde a capitalismului occidental cu partenerii autoritari și înarmați nuclear este una atribuită de obicei gânditorului iluminist francez Montesquieu, cunoscut mai ales pentru pledoaria sa în favoarea separării puterilor încorporată în constituția SUA.

În De l’Esprit des Lois, publicat în 1748, el a afirmat: „Efectul natural al comerțului este de a aduce pacea. Două națiuni care negociază între ele devin reciproc dependente, una are interesul de a cumpăra, iar cealaltă de a vinde”.

Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, și colegii din elita de la Bruxelles le place să se refere la UE ca la un proiect de pace. Acesta este marele adevăr pe jumătate al așezării postbelice. Motivul pentru care pacea a prevalat în Europa – cu excepția Balcanilor – este, în primul rând, faptul că, după ce a pierdut două războaie mondiale catastrofale, Germania nu avea niciodată de gând să adopte o a treia poziție agresivă.Iar dacă Europa a fost protejată de amenințările externe, a fost datorită garanției de securitate a SUA, întruchipată de NATO, nu de UE.

Într-adevăr, globalizarea însăși poate să fi redus prada cuceririi teritoriale, făcând mai ușor obținerea de resurse prin intermediul piețelor, mai degrabă decât prin utilizarea forței. Dar a generat și o reacție negativă, prin crearea de perdanți, precum și de câștigători.

În Europa, comerțul  a adus un tip greșit de schimbare. Prin faptul că a fluturat steagul verde pentru gazoductul Nord Stream 2 după anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, Germania i-a trimis un semnal lui Putin că acesta ar putea probabil să invadeze Ucraina cu impunitate. A urmărit o politică similară de „schimbare prin comerț” față de China, împărtășind ipoteza SUA că integrarea Chinei în economia globală ar face-o mai liberală din punct de vedere politic. Cu toate acestea, China nu a reușit să satisfacă așteptările occidentale.

Aceasta este o lume în care nevoia de reziliență în fața unor realități geopolitice dure va impune costuri mari pentru întreprinderi, în special în ceea ce privește lanțurile de aprovizionare. Operațiunile de producție ale multinaționalelor din întreaga lume sunt mutate din țări potențial ostile în țări mai prietenoase, dar mai costisitoare. Eficiența economică va fi afectată. Oamenii și întreprinderile se vor confrunta, de asemenea, cu noi costuri de tranzacționare, dacă țările vor dezvolta sisteme de plăți paralele, deconectate, pentru a atenua riscul de sancțiuni economice.

Nu se poate nega faptul că internaționalismul liberal din punct de vedere economic a sporit, cel puțin în ansamblu, bunăstarea globală. Dar a avut încă o dată un rezultat politic foarte dezamăgitor.