Dacă există un aspect al politicii externe pe care Barack Obama, Donald Trump și Joe Biden îl împărtășesc, acesta este dorința ca Statele Unite să părăsească Orientul Mijlociu.
Cele mai recente sondaje arată că americanii văd China drept cea mai mare amenințare, urmată de Rusia și Coreea de Nord. Iranul abia dacă este menționat, spre deosebire de acum 15 ani, când era inamicul numărul unu.
Războaie, dictaturi, terorism
Cei mai mulți veterani cred că războiul din Irak a fost „Nu merită să lupți”. Este ușor de înțeles acest scepticism: Orientul Mijlociu a adoptat un profund sentiment anti-American. Dar este măcinat de războaie civile, dictaturi și terorism – pentru a numi doar câteva dintre probleme. În fața acestor provocări, politica americană față de regiune nu pare să aibă prea mult succes.
SUA au susținut un proces de pace israeliano-palestinian care a fost în mare parte blocat după unele progrese inițiale din anii 1990, inclusiv semnarea Acordurilor de la Oslo, iar acum s-a oprit pe fondul războiului din Fâșia Gaza.
Schimbarea regimului din Irak, în urma răsturnării lui Saddam Hussein în 2003, a generat terorism și instabilitate. Cu mult înainte de atacul Hamas din 7 octombrie asupra Israelului, grupurile militante susținute de Iran au atacat în mod regulat forțele americane din Irak. Iar statele din Orientul Mijlociu, cel puțin în retorica lor, nu sunt deosebit de dornice ca SUA să rămână.
Casa Albă ia în considerare retragerea trupelor din Siria, pe motiv că Statul Islamic este suficient de slăbit și temându-se de posibilele victime din cauza atacurilor comise de grupurile iraniene proxy.
O regiune volatilă poate să se prăbușească în haos
În prezent, potrivit Foreign Affairs, Statele Unite au aproximativ 45.000 de soldați în Orientul Mijlociu, inclusiv 2.500 în Irak, 900 în Siria și alții staționați în baze din Djibouti, Iordania, Kuweit, Qatar și Emiratele Arabe Unite. Aceste forțe reprezintă o fracțiune din numărul celor desfășurate în Irak(100.000) și în Afganistan(70.000).
Statele Unite nu au adus pacea în Orientul Mijlociu, nu au transformat dictaturile în democrații și nici nu au transformat o zonă cu disfuncționalități perene într-o zonă de stabilitate.
Pe de altă parte, cele mai importante consecințe ale prezenței constante a SUA în regiune sunt evenimentele periculoase care nu se întâmplă pentru că americanii sunt încă acolo.
Iranul, de exemplu, ar putea ataca transportul maritim în Strâmtoarea Ormuz, pe unde tranzitează aproximativ 20% din consumul mondial de petrol, ca o modalitate de a presa Israelul și Statele Unite într-o versiune mult mai consecventă a ceea ce fac Houthi în Bab el Mandeb.
Astfel de atacuri ar putea duce la creșterea prețurilor globale la petrol, ceea ce ar putea arunca lumea în recesiune.
Fără asigurări credibile de securitate din partea SUA, Israelul – acum hipersensibil la orice amenințare percepută – ar putea să se convingă nu numai să atace Hezbollah, ci și să lanseze un atac convențional asupra programului nuclear iranian, ceea ce ar putea determina Iranul și grupurile militante pe care le conduce să răspundă cu toată forța, dincolo de atacuri teroriste.
Alți aliați care se află în prezent sub umbrela de securitate a SUA – Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – ar putea dori să-și ia soarta în propriile mâini încercând să construiască sau să cumpere o armă nucleară.
De asemenea, o retragere a trupelor americane ar putea crea un vid de putere pe care China și Rusia l-ar putea exploata.
O prezență americană este mai bună decât lipsa ei
Este tentant să privim eșecurile SUA în Orientul Mijlociu, pentru că sunt multe. Dar reducerea în continuare a rolului american este periculoasă.
Această regiune critică, dar instabilă, ar putea deveni mult mai haotică și mai predispusă la război, iar regimurile autoritare ar escalada, mai puternice și mai înrădăcinate.
Tensiunile sunt mari, dușmăniile sunt profunde. O prezență americană limitată, cu toate problemele sale, este mai bună decât lipsa ei.