Evenimentele care se desfășoară în Venezuela nu constituie doar un alt episod de instabilitate regională, ci reflectă o transformare profundă a sistemului internațional: revenirea sferelor de influență și renașterea realpolitik din secolul al XIX-lea.
Strategia de securitate națională a SUA codifică ceea ce a fost descris drept un „corolar Trump” la doctrina tradițională: emisfera vestică este o zonă exclusivă de influență americană.
După cum subliniază Ryan Berg, analist la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale, Trump privește emisfera vestică ca o extensie a „America First”.
Argumentele utilizate pentru a legitima intervenția Statelor Unite în America Latină slăbesc inevitabil pozițiile occidentale în Asia de Est, nu numai în ceea ce privește Taiwanul, ci și în Marea Chinei de Sud, notează Modern Diplomacy.
Presupunerea că SUA pot „conduce” cu ușurință Venezuela subestimează complexitatea structurilor sale sociale, economice și instituționale. Prin urmărirea schimbării regimului, Washingtonul își asumă responsabilitatea de a gestiona un mediu profund instabil.
Orice tulburare va necesita intervenție; orice eșec va duce la escaladare. Riscul este acela de a se ajunge la o implicare prelungită, la creșterea cheltuielilor și la capcane de credibilitate din care retragerea devine din ce în ce mai dificilă. În cazul în care Rusia sau China ar încerca să împotmolească Statele Unite într-un nou impas, Venezuela oferă un teren fertil.
După cum au demonstrat Irakul, Libia și Siria, eliminarea regimurilor impusă din exterior duce la haos. Germania și Japonia postbelice sunt excepții și cazuri unice din punct de vedere istoric. Au avut succes tocmai pentru că au implicat prăbușirea completă a statului în urma unei înfrângeri militare totale, s-au produs în contextul Războiului Rece și au beneficiat de investiții masive și susținute în reconstrucție pe parcursul a zeci de ani. Venezuela nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții.
Operațiunea Absolute Resolve subliniază o realitate mai amplă: lumea se îndepărtează de ipotezele ordinii internaționale, bazate pe norme, și revine la pragmatismul realpolitik – forța brută.
Costurile acestei transformări vor fi suportate în primul rând de statele considerate a se afla în „curtea din spate” a marilor puteri sau a puterilor regionale.