Cine plătește pentru securitatea europeană?

Nicio discuție privind viitorul Uniunii Europene nu omite să plaseze apărarea și securitatea în fruntea listei de priorități a factorilor de decizie politică.

Cu toate acestea, obstacolele în calea unui efort european integrat în domeniul apărării sunt formidabile, iar  gradul de implicare  rămâne incert.

În 2014, când guvernele NATO s-au angajat să cheltuiască anual cel puțin 2 % din PIB pentru apărare, doar trei țări au îndeplinit obiectivul, relatează Financial Times. Anul acesta, 23 din cele 32 de state ale alianței îl vor bifa, conform estimărilor NATO.

Dar liderii care vor conduce instituțiile de la Bruxelles în următorii cinci ani spun că mai sunt multe de făcut în stimularea și coordonarea unui efort sporit din partea guvernelor naționale și industriilor de apărare.

Andrius Kubilius, prim comisar pentru apărare,  vrea să oblige guvernele UE să stocheze un nivel minim de muniție și alte provizii. O altă idee, mai controversată, este de a recurge la zecile de miliarde de euro neutilizate din fondul de redresare post-pandemică al pentru a crește cheltuielile de apărare.

Europa vulnerabilă

Sentimentul de urgență nu este deplasat. Scriind pentru Consiliul de Relații Externe al SUA, Thomas Graham prezintă lucrurile fără menajamente: în prezent, Europa nu este în măsură să se apere singură. Mulțumită dependenței de SUA ca garant al securității sale după războiul rece,  a permis atrofierea forțelor sale militare și a industriilor de apărare pentru a dedica mai multe resurse creșterii nivelului de trai.

Ca urmare, forțele militare europene nu pot opera eficient fără îndrumarea și sprijinul material din partea SUA. Acum, spune Graham, Europa a fost „scoasă din somnul său geopolitic” de două evenimente: invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina și un posibil al doilea mandat la Casa Albă pentru Donald Trump.

Diferite dificultăți stau în calea unui efort de apărare condus de UE. Într-o colecție de articole pentru EconPol Forum, o rețea de cercetare cu sediul în Germania, se evidențiază problema lipsei de coordonare:

statele europene nu își aliniază prioritățile privind cheltuielile militare. Din acest motiv, o simplă creștere a cheltuielilor naționale pentru apărare nu conduce automat la o capacitate industrială și operațională comună mai mare a UE, ci crește riscul irosirii resurselor militare în creștere.

Constrângeri

Un alt articol subliniază constrângerile juridice și constituționale: pe de o parte, tratatele UE nu oferă în prezent un temei juridic complet pentru o apărare adecvată; pe de altă parte, mai multe constituții naționale (inclusiv cea germană, italiană, irlandeză și altele) includ clauze care limitează ceea ce poate fi realizat în comun în materie de apărare.

Potrivit Institutului francez pentru Afaceri Internaționale și Strategice, țările UE au anunțat achiziții în domeniul apărării în valoare de peste 100 de miliarde de euro în cele 15 luni care au urmat atacului Rusiei asupra Ucrainei în februarie 2022.

Din această sumă, 78% au reprezentat armament din afara blocului. Principalii furnizori au fost SUA (80 %), Coreea de Sud (13 %), Israelul și Regatul Unit (câte 3 %).

UE dispune de programe pentru un efort european de apărare mai autonom, în special în domeniul cercetării și dezvoltării, însă sumele de bani implicate sunt mici.

Executivi și specialiști din industria de apărare au redactat recent un raport care evidențiază deficiențele. „Companiile sunt îngrijorate că rezultatele colaborării lor vor fi puse pe raft, pentru a nu mai fi examinate niciodată, odată ce finanțarea se va epuiza”, a scris Aurélie Pugnet pentru site-ul de știri Euractiv. Un diplomat de rang înalt a respins ideea unor obligațiuni de apărare ale UE emise în comun pe motiv că este „pură fantezie”.

Constrângerile fiscale privind cheltuielile de apărare sunt legate de problema următorului buget pe termen lung al UE, care urmează să se deruleze între 2028 și 2034.

Orice speranță că cele 27 de state ale UE vor ajunge la un consens rapid cu privire la buget a fost complicată de slăbiciunea politică internă a președintelui Emmanuel Macron în Franța și de problemele coaliției guvernamentale tripartite din Germania.