În rețeaua complexă a politicii din Orientul Mijlociu, puține rivalități sunt la fel de tensionate precum confruntarea de lungă durată, încărcată ideologic, dintre Statele Unite și Iran.
Cele două națiuni au intenții contradictorii, animate de interese distincte, care continuă să modeleze dinamica și conflictele regionale. Politica externă a Statelor Unite față de Iran s-a modificat semnificativ de-a lungul anilor, odată cu fiecare schimbare de administrație.
În timpul administrației Obama, Iranul a fost de acord să își limiteze activitățile nucleare în schimbul scutirii de sancțiunile economice paralizante, culminând cu Planul comun și cuprinzător de acțiune (JCPOA) din 2015, cunoscut și sub numele de Acordul nuclear iranian.
Presiune maximă
În 2018, administrația Trump a adoptat o tactică de „presiune maximă” și a retras Statele Unite din JCPOA – o decizie care, retrospectiv, pare greșită, relatează Modern Diplomacy. A irosit o ocazie crucială de a crea încredere și de a se angaja într-o limitare pe termen lung. SUA s-au izolat de aliații-cheie și au permis Iranului să reia activitățile nucleare cu mai puține restricții.
În 2020, americanii au efectuat o lovitură aeriană în Bagdad, ucigându-l pe Qasem Soleimani, șeful Forței Quds a Iranului. Teheranul a ripostat prin atacuri cu rachete asupra bazelor americane din Irak, și-a abandonat angajamentele rămase în cadrul JCPOA și l-a prezentat pe Soleimani drept un martir, consolidând ideologia antioccidentală și rezistența față de intervenția SUA în întreaga regiune.
În prezent, Iranul se bucură de cea mai puternică poziție de la Revoluția islamică din 1979. Prin intermediul împuterniciților săi, a stabilit un coridor terestru care se întinde prin Irak, Siria și Liban până la Marea Mediterană. Menținerea unei prezențe americane constante este esențială pentru a limita această politica externă agresivă și escaladatoare.
Echipa hard power
Administrația lui Donald Trump reunește o echipă care semnalează o strategie coerentă de intensificare a presiunii economice și diplomatice, menținându-se în același timp pregătită pentru acțiuni militare.
Personalități-cheie precum secretarul de stat Marco Rubio, consilierul pentru securitate națională Mike Waltz, secretarul apărării Pete Hegseth și fostul lider al Iran Action Group, Brian Hook, pledează pentru politici dure.
O piatră de temelie a acestei strategii ar trebui să implice menținerea unei poziții ferme privind neproliferarea. Permiterea oricărui nivel de îmbogățire nucleară de către Iran ar transmite un mesaj periculos conform căruia angajamentele internaționale de neproliferare sunt flexibile și deschise negocierii.
Arabia Saudită și alte state arabe au afirmat că, dacă Iranului i se permite să își dezvolte capacitățile nucleare, își vor lansa propriile programe de arme nucleare. O astfel de reacție în lanț ar escalada tensiunile regionale și ar declanșa o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Mijlociu, destabilizând și mai mult o regiune deja volatilă.
Miza evitării unui război la scară largă este imensă. Pentru a naviga în acest peisaj precar, administrația Trump trebuie să învețe din greșelile din trecut.
Succesul va depinde de capacitatea de a-și afirma puterea, de a contracara eficient ambițiile Iranului și de a construi un consens internațional pentru a proteja securitatea regională și globală.