Miercuri, 10 septembrie, Franța a explodat. La propriu și la figurat. Sute de acțiuni de protest în toată țara, clădiri și mașini incendiate, oameni arestați, blindate pe străzi, gaze lacrimogene la Gara de Nord din Paris. Nu pentru un concert, nu pentru Black Friday, ci pentru că oamenii au decis să spună „Ajunge!”. Mișcarea „Blocăm tot”, născută pe Telegram și crescută pe nervii populației, a paralizat transporturile, a închis Muzeul Luvru și a scos pe străzi sute de mii de oameni în toată țara. Profesorii, muncitorii feroviari, studenții – toți au intrat în joc.
Francezii au înțeles că, atunci când guvernul crește taxele, scade puterea de cumpărare. Iar dacă banii populației ajung în conturile industriei armamentului, atunci poate că e timpul să pui lacăt pe șantiere, pe școli, pe gări.
Ne întrebăm, oare, pe când o asemenea mișcare și în România? Ce ar fi dacă, în loc de oftatul resemnat de la ghișeul ANAF, am decide să Blocăm tot …și nu doar conturile noastre goale?
Se pare că francezii au descoperit ceea ce noi refuzăm să vedem: nu există guvern atotputernic în fața unui popor care s-a hotărât să spună „NU, ajunge!”.
„Omul-foarfecă” și bugetul ciopârțit
Și totuși, la București, viața curge altfel. Premierul Ilie Bolojan își plimbă foarfeca prin buget și prin viețile oamenilor: avem taxe mărite și impozite care ne sufocă, plus concedieri pe bandă rulantă în aparatul de stat; în același timp, corporațiile mari sunt iertate cu generozitate, pentru că, nu-i așa, cine are bani, face legea! Vedem cum România trimite miliarde spre est, în Ucraina, iar spitalele noastre își numără seringile la bucată și școala se prăbușește la propriu.
Ca tabloul să fie complet, au venit și cifrele oficiale. Institutul Național de Statistică a pus diagnosticul: inflație aproape 10% în august, dublă față de primăvară. Într-o singură lună, salt de +2,1%. Prețurile au luat-o razna: pâinea +3%, laptele +3%, ouăle +3,1%, carnea +2%. Cafeaua a urcat cu 4%, băuturile alcoolice, cu 3,3%. Plătim mai mult și pe cărți (+5,7%), combustibili (3,3%), energie electrică (2,5%) sau medicamente (2,3%). Serviciile sunt campioane la scumpiri: frizeriile – creștere cu 5,6%, hotelurile – 4,5%, restaurantele – 4,2%. Până și biletele de avion – un lux pentru mulți români – au explodat cu 11%.
De ce am ajuns aici? Simplu: pentru că Guvernul Bolojan a decis că era momentul să ridice TVA-ul. De la 19% la 21% cota standard, de la 9% la 11% cea redusă. Adică, taxe mai mari pentru pâinea noastră cea de toate zilele, pentru medicamente, pentru cărți, pentru hoteluri și restaurante.
Iar totul se întâmplă pe fondul liberalizării prețurilor la energie. Cu alte cuvinte, primul ministru a decis să toarne benzină pe focul inflației și acum se uită mirat cum arde buzunarul cetățeanului.
Poporul trebuie doar să rabde?
Ne întrebăm: de câte ori mai poate fi strânsă cureaua până ni se taie respirația? Cât de mult mai putem accepta ideea că poporul trebuie să rabde, să plătească, să sufere, în timp ce aleșii prosperă și dau lecții despre „reforme dureroase”? 
Ironia amară este că românul a ieșit în stradă pentru un concert anulat, pentru pașapoarte sau pentru benzină scumpită peste noapte, dar nu pentru a spune „stop” unei guvernări care îl transformă în sclav fiscal. Nu pentru a protesta atunci când statul stă în genunchi la Bruxelles, în timp ce noi suntem obligați să stăm în genunchi la casieria de taxe și impozite. De aia și spun străinii despre noi că suntem campioni la răbdare. Acceptăm tot: de la accize inventate pe genunchi până la promisiuni electorale care dispar în prima săptămână după alegeri.
Dar, până când? Pe când o mișcare „Blocăm tot” și aici?
În Franța, studenții scandează „Suntem aici, chiar dacă Macron nu vrea!”. La noi, studenții scandează doar la festivaluri. În Franța, sindicatele închid muzeele, gările și școlile. La noi, sindicatele semnează protocoale de „colaborare” cu guvernul, apoi își văd de liniștea lor. În Franța, câteva zeci de mii de cetățeni pun statul în genunchi pentru o zi. La noi, 19 milioane se lasă puși în genunchi ani la rând, fără să miște un deget.
Însă, ce ar fi dacă, într-o zi, românii ar spune „Ajunge!”? Ce ar fi dacă am înceta să ne mai mulțumim cu firimituri și cu scuza eternă „așa e în România”? Ce ar fi dacă, în loc de a face haz de necaz, am face blocaje de drumuri, grevă generală, protest real?
Finalul? Simplu și apoteotic: ori Blocăm tot, ori vom fi blocați pe veci în postura de popor care rabdă, plătește și tace. Francezii au ales să fie „nesupuși”. Noi ce alegem?