Trăim vremuri pe care nu le-am visat nici în cele mai negre coșmaruri. Fiecare zi a lui Klaus Iohannis în fruntea statului este un atentat la siguranța națională. Constituția, după cum spunea cu ceva vreme în urmă un coleg de breaslă, a ajuns târfa lui de serviciu. Nu îl deranjează câtuși de puțin, a ajuns să se obișnuiască atât de mult încât începi să crezi că doar pentru asta vrea să fie președinte și, nu respectarea, ci încălcarea ei este principala lui îndatorire. S-a ajuns la o situație pur și simplu aberantă, cu un cetățean care se insinuează în președintele țării și pe care trebuie să-l suportăm.
Palmaresul lui Iohannis este impresionant. Nu am de gând să-l reiau, este prea bine cunoscut, începând cu sfidarea Parlamentului și terminând cu amestecul lui în viața politică. Rolul de mediator nu și l-a respectat niciodată, în schimb a intervenit permanent în promovarea intereselor partidului care l-a propus la funcția de președinte. Acum, existența lui este atât de legată de funcționarea acestuia, încât demiterea Guvernului prin moțiune de cenzură ar fi dus, probabil, la sfârșitul carierei politice a lui Klaus Iohannis. Cel puțin în România.
Politica de la televizor
Sigur pe el, președintele și-a asumat rolul de medic-șef al României, trăgând însă concluzii de agent sanitar. Așa se explică de ce virusul a fost bagatelizat și transformat într-un soi de guturai. Ar trebui să-și asume gestul și să-și dea demisia. Dezastrul provocat îi aparține în totalitate. Partidul lui de yesmeni a aplicat măsurile impuse de el. Nimeni nu a avut curajul să i se împotrivească și, după ce a pus în practică ideile acestuia, s-a văzut cât erau de nepotrivite. Nimic din ceea ce s-a petrecut în plan sanitar nu trecea fără aprobarea lui Iohannis. Își juca, de fapt, cartea de salvator al națiunii. Era mare nevoie de aceasta, deoarece cea cu alegerile anticipate fusese pierdută.
Să minimalizezi pericolul unei epidemii doar pentru a încerca să-ți faci jocul politic murdar? Da, exact la asta s-a ajuns. Sunt vinovați toți, fără nicio excepție. Partidele din polul Puterii l-au urmat orbește într-un marș către dezastru. Cele ale Opoziției au greșit și mai tare. Cu excepția unuia singur, i-au votat din nou guvernul pe care tocmai îl dăduseră jos. Pasul următor ar fi fost impunerea propriului guvern și, imediat, declanșarea procedurilor de suspendare a președintelui. Se va invoca faptul că erau constrânse cu anticipatele. Posibil, dar ce fel de politică au dus dacă nu au intuit și prevenit blocarea într-un asemenea carambol? În mod cert, politica de fațadă pe care o vedem la televizor, căci doar acolo există Putere și Opoziție.
S-a rezolvat ceva?
În clipa de față ne confruntăm cu o epidemie crâncenă, din care nu știm cum să mai ieșim. Naivi, ne uităm spre Iohannis sperând că de acolo ne poate veni scăparea. L-am crezut când a bătut cărare în limba română cu distanțarea fizică, spălatul pe mâini și purtatul măștii. L-am crezut cu starea de urgență, cu arestul în propriile locuințe, cu parcuri, școli și magazine închise. Cu restaurante, muzee și teatre ajunse inaccesibile. Cu adeverințe pe propria răspundere că mergem unde nu aveam nevoie, numai ca în drum să ne putem opri la părinți sau copii. Statul s-a vrut dur, dar nu a putut depăși inventivitatea românilor. Ca plătitor de taxe și impozite, ca cetățean care ține în spate o droaie de instituții fundamentale, vin și întreb, la fel ca alții: de ce a fost necesară toată mizeria asta? S-a rezolvat ceva? A dat virusul bir cu fugiții? Ne-am vindecat?
Un drept ca o obligație
Nu o ducem mai bine, ci mai rău ca înainte. Amăgiri cu alocații, salarii și pensii mărite. A fost doar un concurs de promisiuni frumos învăluite până în ultima clipă, când s-a văzut și cât suntem de ușor de dus de nas, dar și cât este Guvernul de parșiv. Întrebat fiind de toate astea, Iohannis a spus că probabil Guvernul nu are suficienți bani pentru a ne da satisfacție tuturor. Iar Guvernul, fără menajamente, a declarat că nu există bani, deși până deunăzi doar că nu ni-i arăta cu degetul.
Mecanismul este atât de simplu încât te revolți că nu l-ai decriptat mai devreme. Iohannis îi cheamă pe guvernanți la el. După ce aceștia pleacă, iese primul la declarații, ca și cum ar vrea să demonstreze că ideile au fost ale lui. Seara, iese și premierul, care nu mai spune nimic nou, ci doar confirmă spusele președintelui. N-o să știm niciodată cine și ce a gândit în numele nostru. Nu e voie. Noi trebuie să ne mulțumim cu starea asta, în care avem un singur drept. Cel de a suporta. Un drept ca o obligație.
