Guvernele se ceartă și se acuză reciproc pentru orice: migrație, a zecea rundă de sancțiuni împotriva Rusiei, utilizarea activelor rusești înghețate pentru „reconstrucția” Ucrainei, trimiterea de arme pentru trupele lui Zelenski sau răspunsul la Legea americană de reducere a inflației – schema generoasă de subvenții verzi care ar putea dăuna întreprinderilor europene.
Această lipsă de coeziune ridică o întrebare veche: ce este de fapt Uniunea Europeană, de vreme ce statele membre numai unite nu sunt?
Dacă aceste conflicte europene pot escalada – majoritatea problemelor nu sunt abordate împreună – compromisurile interminabile( cum a făcut Germania cu Rusia, cum face UE cu China) nu pot deveni o politică de bloc, dar abundă cu larghețe.
Nu este vorba de ștergerea diferențelor naționale, ci lipsa unei acțiuni colective eficiente. La Bruxelles s-au pripășit generații de politruci, birocrați și așa ziși tehnocrați, legați cu funia de scaune. Plimbă hârtii prin birouri, se feresc de inițiative legislative – de orice inițiativă sau decizie – dar câștigă bani frumoși pe spinarea contribuabililor. O adunătură din care abia răsar câțiva politicieni cu greutate, lideri nu mai există.Și majoritatea susțin în mod sfidător că promovează negocieri, nu dezbinare, pentru ca să se poată lăuda acasă ce abili sunt.
De fapt, mașinăria politică a Bruxelles-ului este o necunoscută pentru cetățenii europeni: centralizare, birocrație și un fel de dispreț abia mascat pentru oamenii obișnuiți care se tot întreabă ce fac reprezentanții pe care i-au trimis acolo. Sunt vocile a 27 de state membre, dar sună răgușit.
Unii continuă să viseze că țările europene nu se vor mai certa într-o zi. E o narcoză: altruismul și solidaritatea nu fac casă bună cu politica.
La Bruxelles nu există de fapt o masă de discuții, ci conferințe, summituri și ședințe interminabile, cu singurul scop de a se relua de câte ori se ivește ocazia pasării de responsabilitate. E și ăsta un mod pentru europeni de a-și fura singuri căciulile la masa dezbinării.