România se scufundă sub propriile greșeli, iar în loc de soluții, premierul Ilie Bolojan a ales să joace rolul de profet al apocalipsei. Și nu oricum, ci cu aerul unui contabil care îți spune că falimentul e inevitabil, dar fără să miște un deget să prevină prăbușirea. Ce poate fi mai toxic pentru o țară deja împovărată de datorii și lipsă de încredere decât ca șeful Guvernului să iasă public și să anunțe, aproape satisfăcut, că România e în pragul incapacității de plată?
E un hal de premier care aruncă grenade verbale și apoi se spală pe mâini, lăsându-i pe ceilalți să stingă incendiul. A afirmat cu seninătate că „riscul de incapacitate de plată este într-adevăr foarte mare după ani de deficite mari. Dacă nu intrăm pe o traiectorie stabilă, singurul rezultat posibil este unul foarte negativ”. Punct. Atât. Mulțumim pentru „analiza” ieftină, domnule prim-ministru. Dar dacă de mâine investitorii fug, dobânzile cresc, iar România pierde miliarde, vă interesează?
Important e că Ilie Bolojan și-a rostit adevărul său apocaliptic în fața camerelor de filmat.
Premierul care sperie investitorii
Dar, să nu ne păcălim: nu e prima dată. Bolojan pare să aibă o plăcere aparte să își imagineze țara pe marginea prăpastiei. O fi doar nepricepere? Sau, mai grav, o fi o strategie? Căci nu poți să repeți, cu atâta insistență, mesajul „România e aproape de colaps” fără să înțelegi efectele devastatoare pe care le produci.
Dacă ar fi un analist de televiziune, ar fi doar ridicol. Dar, când ești premier și torni asemenea panică în spațiul public, e deja crimă politică și asasinat economic.
Și, atunci, întrebarea firească: pentru cine joacă, de fapt, Ilie Bolojan? Pentru România sau pentru creditorii internaționali care abia așteaptă un motiv să ne scumpească împrumuturile? Pentru cetățeni sau pentru „marea finanță”, care jubilează când dobânzile cresc și profiturile curg? Căci exact asta se întâmplă: după asemenea declarații, imaginea României se șubrezește și mai tare, investitorii fug, iar creditorii abia așteaptă să ridice prețul. Cui folosește?
În loc să vină cu un plan, cu soluții, cu un dram de încredere pe care să îl insufle economiei, premierul nostru preferă să toarne gaz pe foc. Apoi, ca un adevărat strateg, își ia tălpășița din București și fuge la Chișinău. Da, fix a doua zi după ce a lansat bomba economică, Bolojan a părăsit țara, ca un piroman care își admiră de departe incendiul. A găsit de cuviință să lase România în haos și să se ducă în vizită oficială peste Prut, cu zâmbetul de protocol pe buze.
Ironia supremă? Vizita de la Chișinău nu e deloc inocentă. Premierul are datorii politice de plătit. Cum altfel să înțelegi graba cu care a plecat să dea mâna și să facă poze, decât prin prisma „recunoștinței” pentru sprijinul primit în campania electorală din primăvară? Fix ca președintele, Nicușor Dan, care își onorează datoriile politice pe spinarea bucureștenilor, și Bolojan trebuie să înapoieze serviciile. Nu contează că, între timp, România fierbe.
Un premier responsabil ar fi explicat cum vrea să stabilizeze economia. Ar fi dat un mesaj de încredere. Ar fi liniștit piețele, nu le-ar fi aruncat în aer. Dar, Ilie Bolojan preferă teatrul absurd: mai întâi proclamă falimentul, apoi dispare de pe scenă. Nu vorbește despre măsuri concrete, nu asumă nimic, nu vine cu soluții. Tot ce livrează e panică și, în final, o fugă strategică.
Poate, însă, că nu e nici întâmplare, nici prostie. Poate că asistăm la un sabotaj calculat. O strategie de a slăbi România, de a-i ruina imaginea, de a o face și mai dependentă de creditori și de deciziile altora. Poate că misiunea lui Bolojan nu e să conducă țara, ci să o împingă în genunchi. Dacă așa stau lucrurile, atunci „hal de premier” devine un elogiu prea blând.
România merită un conducător care să inspire încredere, nu panică. Merită un lider care să repare, nu să distrugă. Merită un premier care să construiască, nu să dea cu ciocanul în fundația deja crăpată a economiei. Iar dacă Ilie Bolojan nu poate, sau nu vrea, atunci singura întrebare care rămâne e simplă și tăioasă: pentru cine guvernează, de fapt, acest premier? Pentru români sau împotriva lor?
Nicușor Dan, președintele Ucrainei, varianta românească
Azi e Ziua Națională a Ucrainei. Și, ca la un semnal de trompetă, liderii politici ai României s-au grăbit să scoată din sertar mesajele de dragoste pentru Kiev. Nu care cumva să întârzie cu urările și să rămână corigenți la capitolul obediență externă. Sărbătoarea vecinilor a devenit ocazia perfectă pentru Sorin Grindeanu, Nicușor Dan și întreaga cohortă de oficiali să-și arate zelul.
Grindeanu a scris doct, pe rețeaua X, că „România este ferm alături de poporul ucrainean în căutarea păcii și securității”. Cu ocazia celor 34 de ani de independență, liderul PSD a ținut să „reafirme sprijinul neclintit” pentru Ucraina. Neclintit, dar nu pentru românii din Cernăuți, nu pentru cei din Ținutul Herța, care își duc traiul cu drepturile tăiate de un stat care nu dă doi bani pe minorități. Acolo, vocea României e șoptită. În schimb, la București, când vine vorba de mesaje către Zelenski, decibelii cresc brusc.
Nicușor Dan a plusat. A transmis, cu aer de președinte providențial, că România va sprijini reconstrucția Ucrainei și drumul ei european. „Hotărârea dumneavoastră serveşte ca un exemplu puternic al luptei pentru libertate şi democraţie”, a scris șeful statului. Frumos spus, nu? O mică problemă: cât timp „prietenii noștri ucraineni” primesc ode și promisiuni, românii din Ucraina primesc, în schimb, umilință și interdicții.
Dar cine să mai observe asta, când duminică dimineață, la prima oră, politicienii noștri se întrec în a transmite urări călduroase Kievului? Poate că au vrut, de fapt, să o impresioneze pe Ursula von der Leyen, să citească și ea, la cafeaua de dimineață, cum Bucureștiul sare primul cu lozinci și promisiuni financiare pentru „afacerea Ucraina”.
De România îi pasă cuiva?
Se vorbește despre securitatea Europei, despre garanții „solide” și despre investiții comune. Toate sună bine în comunicate. Dar, pentru România, ce garanții sunt? Pentru oamenii de aici, ce investiții? Pentru țara care sângerează bani, în timp ce datoriile cresc și economia se clatină, există vreun mesaj extern de sprijin? Niciunul!
Asta e marea dramă: în timp ce românii își duc viața din ce în ce mai greu, liderii lor par să trăiască într-o piesă de teatru european, unde replicile obligatorii sunt „solidaritate”, „sprijin neclintit” și „cale europeană”. România nu e prezentă ca subiect, ci doar ca decor. Decor obedient, mereu gata să aplaude.
Și atunci, întrebarea mușcătoare: băi, dar de România îi pasă cuiva? Sau tot ce contează e să bifăm „tema pentru acasă”, ca să nu supărăm pe nimeni la Bruxelles, Paris, Berlin, Londra? Pentru românii din Ucraina nu ridică nimeni glasul, dar pentru Ucraina întreagă se scriu ode. Dacă asta e diplomația Bucureștiului, atunci e clar: suntem țara care știe să spună „da” tuturor, mai puțin propriului popor.
