Pentru prima dată de la invazia Ucrainei, Vladimir Putin luptă pentru a apăra frontul intern și nu linia frontului. Pare mai slăbit și umilit, ridicând brusc moralul Kievului și al aliaților în mijlocul unei contraofensive istovitoare care a progresat lent.
Occidentul e fricos și dansează ca trestia în vânt: acum se îngrijorează de soarta lui Putin, mai precis de posibila lui eliminare de la Kremlin. Revolta eșuată a mercenarilor lui Prigojin a fost văzută de occidentali ca o încercare de răsturnare a regimului Putin. Mai era puțin și era aplaudată. Dar a fost o capcană.
Suceala prietenilor Ucrainei vine în prezent de la o trezire la realitate: perspectiva ca Rusia și cele 6.000 de focoase nucleare ale sale să cadă în mâinile unui alt lider înseamnă un coșmar pentru UE și SUA.
Partea proastă pentru Occident este că nu poate să țină nici partea lui Putin, nici șefului Wagner. Cum ar veni să amâne sancțiunile împotriva Rusiei, doar pentru a păstra „stabilitatea” țării cu Putin la cârmă?
Potrivit presei americane, aliații Ucrainei ar trebui să se unească pe o linie prudentă de “păstrare a calmului ” și să elaboreze un angajament de securitate pe termen lung pentru a evita adâncirea diviziunilor la summitul NATO de peste două săptămâni. Misiune dificilă.
Oficialii de la Washington susțin că erodarea puterii lui Putin este o chestiune „internă” a Rusiei. Total greșit, este o problemă care privește direct Occidentul și poziția sa actuală și viitoare în războiul din Ucraina.
De fapt, situația din Rusia poate fi o paralelă cu răspunsul occidental favorabil pentru victoria în alegeri a președintelui Turciei, Recep Tayyip Erdogan. A fost salutat un Erdogan autoritar în continuare, pentru ca Turcia să nu devină membru al Uniunii Europene.
Jocurile cu Rusia sunt mai complicate. Puterile occidentale nu mai sunt îngrijorate de un “Putin rănit și imprevizibil”, ci de o posibilă lovitură de palat care va înscăuna un nou președinte și mai dur.
Unitatea între susținătorii Kievului a fost puternică în special datorită lui Putin. Aici intervine ironia și inevitabilul: un Occident fără optiuni, dispus să-l vadă în continuare la putere. Asta da capcană!