În mod normal, alegerile din India, Indonezia, Africa de Sud și Statele Unite – pentru a numi doar câteva țări importante care se vor prezenta la urne în 2024 – ar trebui să fie chestiuni de rutină. Dar multe dintre aceste națiuni se află într-un punct de inflexiune.
În fiecare țară care organizează alegeri în acest an, alegătorii vor judeca guvernele în exercițiu în funcție de aspecte cunoscute, cum ar fi inflația, ocuparea forței de muncă, securitatea personală și sentimentul de încredere în ceea ce privește perspectivele lor de viitor.
Dar există o presimțire: acomodarea nesigură dintre naționalism și democrație este supusă unor tensiuni severe.
De fapt, ascensiunea naționalismului este urmarea crizei democrațiilor și globalizării. În mod greșit, liberalismul tinde să traverseze această criză decât să o rezolve.
Alegătorii caută acum să-și definească apartenența națională și identitatea suverană. Cetățenii vor vota în 2024 nu doar pentru un anumit lider sau partid, ci pentru viitorul însuși al libertăților lor civile.
În primul rând, naționalismul este lupta pentru memoria istorică. Toate națiunile au nevoie de un trecut utilizabil – o poveste care leagă popoarele între ele – care să poată sta la baza unei identități colective și a stimei de sine.
În al doilea rând, naționaliștii promovează suveranitatea populară, sau voința poporului. Întotdeauna a existat o legătură strânsă între suveranitatea populară și naționalism, deoarece prima a necesitat formarea conceptului de popor cu o identitate distinctă.
Chiar și atunci când liberalismul a îmbrățișat o concepție pluralistă și reprezentativă a democrației, există o urmă reziduală de unitate care se transpune în națiune, relatează Foreign Policy. Națiunea nu este o națiune, sau nu poate dobândi o voință, decât dacă este unită.
Firesc, oamenii se mobilizează în jurul unei voințe unitare prin raportarea la identitatea lor națională. Este un memento pentru cetățeni cu privire la ceea ce conferă comunității lor o identitate distinctă.
Ca stil politic, naționalismul prosperă nu atât prin găsirea de dușmani ai poporului, cât de dușmani ai națiunii. Toți naționaliștii moderni – de la Erdogan la Orban și Trump – fac distincția între popor și elite nu în termeni de clasă, ci în termeni de cine reprezintă în mod autentic națiunea.
În al treilea rând, naționalismul se opune globalizării. Chiar și în epoca hiperglobalizării, interesul național nu a dispărut niciodată.
Globalizarea a creat câștigători, dar și perdanți: pierderea locurilor de muncă din industria prelucrătoare sau dezindustrializarea prematură.
Tot mai multe țări nu mai vor să depindă de lanțurile de aprovizionare globale și își asigură o mai mare autosuficiență din motive de securitate națională sau economice. Condițiile globalizării trebuie regândite.
Mai puțină globalizare și mai mult protecționism se vor traduce în mod inevitabil prin mai mult naționalism.