Cu o Americă în declin și un Occident măcinat de dezacorduri, apare o eră oportunistă pentru așa numitele națiuni oscilante(swing states).
Pentru politologul Ivan Krastev, aceasta este epoca puterilor de mijloc. Cuvântul „de mijloc”, subliniază el, se referă la poziția lor – între SUA și China – mai degrabă decât la ponderea lor.
Viziunea cuprinde o serie de țări cu totul aparte, inclusiv aliați tradiționali ai SUA, precum Arabia Saudită, Turcia, Israel și chiar Germania, precum și titani ai sudului global, cum ar fi Indonezia și India – în mod evident o mare putere în ascensiune.
Acest nou peisaj mai puțin reglementat este cel mai evident în beneficiul sudului global, termen vag sinonim în general cu economiile în curs de dezvoltare din America Latină, Africa și Asia.
Pentru a înțelege noul spațiu de manevră, Krastev, citat de Financial Times, susține că discuțiile privind apariția unui nou război rece între America și China sunt înșelătoare. „Este posibil ca puterile de mijloc să nu fie suficient de mari sau de puternice pentru a modela ordinea internațională, dar ambiția lor este de a-și spori relevanța”.
Responsabilii politici de la Bruxelles au remarcat implicarea lor intensificată în politica din Cornul Africii, de exemplu, și, desigur, și găzduirea de către Arabia Saudită a unor negocieri de pace în Ucraina, și au ajuns la concluzia că UE trebuie să își regândească prioritățile și accentul pe care îl pune pe politica externă. „Trebuie să ne implicăm mai mult cu astfel de țări”, spune un oficial de rang înalt al UE. „O mare parte din structurile noastre de politică externă sunt depășite de 20 de ani”.
Prin poziția sa față de invazia Rusiei în Ucraina, Turcia este un studiu de caz al unei țări care alege uneori să se alinieze cu Occidentul, iar alteori să se poziționeze împotriva acestuia. Imprevizibilitatea sa a fost în prim-plan în această vară, la summitul NATO, când a făcut o întoarcere de situație permițând Suediei să se alăture alianței.
Oficialii occidentali văd Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite în categoria de state care se comportă mai asertiv pe scena globală și mai independent de aliatul lor tradițional, America.
Responsabilii politici de la Bruxelles au remarcat implicarea lor intensificată în politica din Cornul Africii, de exemplu, și, desigur, și găzduirea de către Arabia Saudită a unor negocieri de pace în Ucraina, și au ajuns la concluzia că UE trebuie să își regândească prioritățile și accentul pe care îl pune pe politica externă. „Trebuie să ne implicăm mai mult cu astfel de țări”, spune un oficial european de rang înalt. „O mare parte din structurile noastre de politică externă sunt depășite de 20 de ani”.
Dorința Chinei de a fi șeful de facto al lumii în curs de dezvoltare este de necontestat. Sir Danny Alexander, un fost ministru al guvernului britanic, care se află la Beijing în calitate de vicepreședinte pentru politică și strategie la Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură, spune că China se consideră în mod clar liderul natural al sudului global.
La Washington și în capitalele vest-europene, oficialii sunt cu toții concentrați pe ascensiunea puterilor de mijloc și pe necesitatea de a-și reevalua viziunea asupra lumii. Se poate afirma că epoca dominației occidentale s-a încheiat.