Americanii nu sunt de vină pentru atacul Rusiei asupra Ucrainei, dar a insista că invazia rusă a fost complet neprovocată pare o judecată pripită.
Așa cum Pearl Harbor a fost consecința eforturilor SUA de a opri expansiunea japoneză pe continentul asiatic, la fel cum atacurile din 11 septembrie au fost parțial un răspuns la prezența americană dominantă în Orientul Mijlociu după primul război din Golf, tot așa și deciziile lui Vladimir Putin au fost o reacție la expansiunea hegemoniei post-Război Rece a Statelor Unite și a aliaților din Europa.
Doar Putin este de vină pentru acțiunile sale, dar invazia Ucrainei are loc într-un context istoric și geopolitic în care Statele Unite au jucat și joacă încă rolul principal, iar americanii trebuie să se confrunte cu acest fapt, subliniază Foreign Affaires.
Pentru criticii puterii americane, cel mai bun mod prin care Statele Unite pot face față este să își retragă poziția în lume, să se desprindă de obligațiile de peste mări pe care alții ar trebui să le facă față și să servească, cel mult, ca un factor de echilibru offshore îndepărtat.
Acești critici ar acorda Chinei și Rusiei propriile lor sfere regionale de interes în Asia de Est și Europa și ar concentra atenția Statelor Unite pe apărarea granițelor și bunăstării americanilor.
Piedica Rusiei
Dar există un nucleu de irealism în această prescripție „realistă”: ea nu reflectă adevărata natură a puterii și influenței globale care a caracterizat cea mai mare parte a epocii post-Război Rece și care guvernează și astăzi lumea.
Statele Unite erau deja singura superputere globală adevărată în timpul Războiului Rece, cu bogăția și puterea sa fără egal și cu alianțele sale internaționale extinse.
Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a făcut decât să sporească hegemonia globală a SUA – și nu pentru că Washington a intervenit cu nerăbdare pentru a umple vidul lăsat de neputința Moscovei. În schimb, căderea URSS a extins influența SUA, deoarece combinația de putere și economie a făcut țara atractivă pentru cei care caută securitate, prosperitate și autonomie.
Statele Unite sunt așadar un obstacol impunător în calea unei Rusii care încearcă să-și recapete influența pierdută.
Ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în ultimele trei decenii este o dovadă a acestei realități. Est-europenii căutau să scape de imperialismul sovietic, iar alianța cu Washingtonul într-un moment de slăbiciune rusă le-a oferit o șansă prețioasă de a reuși. Și Putin ar fi considerat în continuare Statele Unite drept principala cauză a acestui comportament anti-rus, pur și simplu pentru că America era suficient de puternică pentru a atrage est-europenii.
De-a lungul istoriei lor, americanii au avut tendința de a fi inconștienți de impactul zilnic pe care puterea SUA îl are asupra restului lumii, prieteni și inamici deopotrivă.
Sunt în general surprinși să se găsească ținta resentimentelor și a tipurilor de provocări prezentate de Rusia și China. După ultima mișcare a lui Putin, ar putea învăța lecția potrivită.
Rușii ar putea crede că au o pretenție naturală, geografică și istorică a unei sfere de interes în Europa de Est, deoarece au avut-o în mare parte din ultimele patru secole. Și mulți chinezi simt același lucru despre Asia de Est, pe care o dominau cândva. Dar chiar și americanii au aflat că a revendica o sferă de interes este diferit de a avea una.
În ce mod l-ar fi putut provoca Statele Unite pe Putin?
Un lucru trebuie să fie clar: nu a fost prin amenințarea securității Rusiei. Creșterea influenței SUA și răspândirea liberalismului au fost mai puțin un obiectiv politic al Washingtonului, decât consecința naturală a unei hegemonii americane “atractive” – și a schimbat echilibrul în Europa în detrimentul autocrației ruse.
Problema pentru Putin – și pentru cei din Occident care doresc să cedeze atât Chinei, cât și Rusiei sferele lor tradiționale de interes – este că astfel de sfere nu sunt acordate unei mari puteri de către alte mari puteri; nu sunt moștenite și nici nu sunt create de geografie, istorie sau „tradiție”. Ele sunt dobândite de puterea economică, politică și militară.
Putin ar putea dori să vadă Statele Unite ca fiind în spatele tuturor necazurilor sale. Dar adevăratele surse ale problemelor sunt limitările Rusiei însăși și alegerile pe care le-a făcut pentru a nu accepta consecințele unei lupte pentru putere pe care Moscova a pierdut-o în mod legitim.
Și dacă „operațiunea sa militară specială” din Ucraina ar fi decurs conform planului, cu țara supusă în câteva zile, ar fi fost o lovitură de stat triumfătoare, sfârșitul primei etape a revenirii Rusiei și începutul celei de-a doua.
Dacă trebuie aruncată vreo vină asupra Statelor Unite pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina, nu este că Washingtonul și-a extins în mod deliberat influența în Europa de Est, ci pentru că nu a reușit să vadă cum dominația sa a crescut deja și să anticipeze că actorii nemulțumiți de ordinea liberală vor căuta să o răstoarne.