România nu se află doar în fața unui vot. Se află în fața unei alegeri care definește dacă vrea să continue pe un drum al umilinței și al „supervizării externe” sau să se ridice în picioare, cu vocea ei, într-un gest de demnitate națională. Turul doi al prezidențialelor, între George Simion și Nicușor Dan, nu mai este doar o competiție între candidați – ci un referendum moral: România adevărată vs. România de laborator.
Nicușor Dan este prezentat în presă ca un „intelectual sobru”, un om al soluțiilor. Dar realitatea îl contrazice. Este primar general al Bucureștiului – un oraș în care apa caldă e un lux, iar traficul e un coșmar. În mandatul său, Nicușor Dan a închis sau a blocat zeci de autorizații de funcționare pentru spitale și clinici private, inclusiv unități care deserveau urgențe medicale. A blocat prin birocrație agresivă dezvoltarea rețelei de sănătate, afectând direct accesul la îngrijiri pentru mii de pacienți.
Mai grav, prin retragerea sprijinului pentru unele centre specializate, copiii cu autism au fost lăsați fără terapie. Părinții au semnalat public că finanțările au fost întârziate sau stopate complet, iar Primăria nu a venit cu soluții reale. În loc să sprijine una dintre cele mai vulnerabile categorii, Nicușor Dan a ignorat apelurile disperate ale familiilor.
Tot el a blocat dezvoltarea imobiliară în București prin anularea PUZ-urilor de sector, paralizând investițiile majore și blocând proiecte esențiale pentru locuire și infrastructură. Mii de familii și investitori au fost afectați de această decizie arbitrară, care a creat haos urbanistic și a lovit în economia locală. Iar în ciuda tuturor eșecurilor, acest om a fost împins în fruntea unui proiect prezidențial de către aceleași cercuri „centrist-europene” care l-au promovat pe Macron în Franța. Sondajele arată o prăbușire constantă a încrederii în el. În propriul fief – București – are o rată de susținere care abia mai trece de 26%. Întrebarea e simplă: poate cineva care n-a reușit să conducă o capitală să hotărască soarta unei țări întregi?
Susținătorii săi, concentrați în centrele urbane mari, au dezvoltat un dispreț profund față de orice român care nu gândește „corect politic”. S-a format o castă simbolică – „românii buni”, „educați”, „open-minded” – care îi privesc de sus pe cei care votează cu Simion, etichetându-i drept primitivi, „proști”, „nostalgici”. Această formă de clasism politic este una dintre cele mai toxice derive democratice ale ultimilor ani.
Dar pericolul real nu este doar aroganța. Ci faptul că Nicușor Dan nu este un om politic liber. El este învestit de un sistem de relații internaționale care își are propriile agende – economice, sociale și ideologice. Este un macronist în stil românesc, un produs al rețelelor transnaționale care nu au niciun respect față de realitățile locale. Mai grav: el nici nu pare să știe exact cine îl sprijină. Nu-și cunoaște adevărații „șefi externi”, iar asta nu e doar un semn de vulnerabilitate, ci o amenințare strategică pentru întreaga Românie.
Pe cealaltă parte, George Simion nu vine cu sprijinul presei sau al cancelariilor occidentale. El vine cu susținerea autentică a unei părți mari din poporul român. Și, poate cel mai important, dovedește că știe să negocieze. A adus la aceeași masă oameni diverși, a construit alianțe acolo unde părea imposibil și a obținut sprijin în teritorii care fuseseră ani de zile dominate de alte partide. Nu este un politician izolat, ci un lider care înțelege pulsul societății și știe să facă pași strategici, nu doar gesturi simbolice.
Aceste alegeri sunt despre suveranitate și patriotism, despre rupturi și despre șansa – poate ultima – de a reda poporului român vocea lui. Nu votăm doar între doi oameni. Votăm între o țară care-și pleacă fruntea în fața unei elite dezrădăcinate și una care îndrăznește, poate pentru prima dată după ’89, să se ridice și să spună: Ajunge. România nu e de vânzare.