Pe nepieritorul Grigore Cartianu l-am vazut acum doua seri, la o emisiune tv a unui post specializat in chiftele de presa. Incerca sa vorbeasca si nu ii iesea nimic. Interlocutorii l-au lasat o vreme, dar s-au dumirit repede cam ce-i poate pielea si pana unde ii functioneaza neuronii in materie de politica. Si de logica. Si de retorica. Cum deschidea gura, era contrazis si pus la punct.
Mi se pare normal sa se intample asta, din moment ce introducerea in ce voia sa zica era fara sfarsit. Iar enuntul, sa ma ierte Dumnezeu, avea legatura cu subiectul precum editorialele lui, alea ofilitele, din „Adevarul”, cu presa. Adica, niciuna. Mai mult, primele sase – zece – douazeci de vorbe erau rostite intr-o limba pe care doar el o stapanea si o intelegea. Daca spusele ce i se involburau in gatlej ar fi trebuit redactate, o intreaga echipa de corectori ar fi fost in pragul sinuciderii sau cel putin al demisiei. Cartianu nu este balbait. Cartianu nu are probleme de dictie. Lui, doar ideile ii dau navala spre gura, la gramada, atat de multe, de nervoase si de zglobii incat starnesc hohotele si indulgenta, deopotriva, a telespectatorilor. Si, oricat ai fi de inteligent, nevorbele, necuvintele si nepriceperea lui te doboara. Pe viitor, analistule fara pereche, scrie-ti pe carton un singur text, „Ma scuzati, sunt Grigore Cartianu!”, si ridica-l indiferent ce esti intrebat. Lumea va intelege.
Piti-analist
