Se ia una bucata de cantaret cu trecere la septuagenare, gospodine si coafeze necalificate. Se lasa de capul lui prin turnee pana cand numele de Paul Surugiu devine Fuego.
Nu are importanta ce canta, daca baga piese cu Craciun, cu iubiri neimpartasite si cu mame disperate e cu atat mai bine. Periodic, i se face loc sa planga in presa despre zbuciumul lui launtric. Culcati copiii, urmeaza dezvaluiri socante! N-a luat nimic de la nimeni fara sa nu daruiasca in schimb o bucatica din sufletul lui. Le-a daruit tuturor iubire, caldura, vocea lui, s-a daruit lor si drept rasplata se zvarle cu noroi in el. Ajuns aici, se gaseste un scriitor de maculatura ratata care sa ii tina isonul intr-o carte pe care nu v-o recomand. Si inca unul, de preferinta poet, care sa prefateze ca „ascensiunea lui Fuego este geamana cu calvarul Iisusic”. O fi vrut omul sa se protesteze ca salariile de la Uniunea Scriitorilor iar s-au dat cu intarziere sau ca votca s-a scumpit? Posibil, altminteri nu vad legatura dintre Iisus si Fuego. Si nici mancarimea in pardon de a arunca vorbe in doi peri, transformand urcarea Golgotei si chinurile lui Hristos in „calvar Iisusic”. Hai, bre, da-o-n Fuego meu de limba romana! Se vede treaba ca „fara o fereastra de votca” (fix cate sticle incap pe pervaz), vorba lui Nichita, nici inspiratie, dar nici talent nu e! Ajuns in varful muntelui, adica pe culmea gloriei, Fuego nu mai poate fi utilizat psihic, poate doar vocal, dar nu cu „Impodobeste mama, bradul”, ca ma sinucid de cati ani atarna ma-sa globurile si tot nu mai termina. Regia, ridicati cartonul cu suspine si lacrimi in sala, caci artistul nu mai are puterea de a indura mizeriile aruncate in el. Uite, Fuego, eu vreau sa te imbarbatez, esti ca o fecioara! E adevarat ca nu te barbieresti?
Piti-analist
