Prima femeie prim-ministru al Italiei, Giorgia Meloni, este la guvernare de 100 de zile și deja se remarcă eșecul mass-mediei globale de a recunoaște, cu atât mai puțin de a-și cere scuze pentru că a greșit atunci când a avertizat lumea că Italia se află în pragul unei preluări a puterii de către extrema dreaptă, de sorginte fascistă.

În timpul campaniei electorale și imediat după alegeri, crème de la crème a presei mondiale a fost plină de avertismente că Meloni și partidul ei – Frații Italiei – sunt echivalentul unei grupări răzbunătoare, pe cale să înghită Italia și, de acolo, Europa.

Acești oameni îngrozitori erau moștenitorii dictatorului fascist Benito Mussolini, ni s-a spus fără încetare. Erau autoritari, dictatori care amenințau democrația și naționaliști care tânjeau să distrugă nobila seninătate a UE.

Portrivit TheSpectator, un articol foarte discutat în New York Times, intitulat „Viitorul este Italia – și este sumbru”, susținea că programul lui Meloni este „vădit reacționar”. Nu a oferit nicio dovadă.

Practic, toată lumea, inclusiv CNN, BBC și The Economist, chiar și Daily Telegraph, a definit  acest guvern de coaliție drept cel mai de dreapta din Italia de la Mussolini încoace.O revistă germană numit-o pe Meloni  „cea mai periculoasă femeie din Europa”, care „vrea să transforme Italia într-un stat autoritar”.

E drept că Fratelli d’Italia,  pe care Meloni l-a co-fondat în 2012 ca partid de centru-dreapta, își are rădăcinile în neofascism, dar ea a condamnat în mod repetat răul făcut de fascism. Și s-a definit ca fiind o conservatoare a cărei inspirație nu este Mussolini, ci doi conservatori englezi prin excelență: John Ronald Tolkien și Sir Roger Scruton.

Nici măcar mass-media din Italia, care, la fel ca mass-media de pretutindeni în Europa și America, este predominant de stânga, nu o numește de extremă dreapta, cu atât mai puțin fascistă.

Progresiștilor le-ar plăcea să facă acest lucru, dar nu pot. Publicul lor – italienii – știe ce este și ce nu este fascist. Așa că sunt nevoiți să o numească „centro-destra” (centru-dreapta).

Presa mondială ne-a avertizat, de asemenea, cu privire la presupusul naționalism agresiv al lui Meloni, care ar fi pus-o în conflict constant cu Comisia Europeană. Nici asta nu s-a întâmplat. Premierul se află relații bune atât cu președintele francez Emmanuel Macron, cât și cu cancelarul german Olaf Scholz.

Mai important, Meloni nu are niciun interes să ocolească politica Bruxelles-ului dintr-un motiv foarte simplu:  UE a alocat aproape 200 de miliarde de euro sub formă de granturi și împrumuturi pentru Italia din fondul său de redresare post-pandemie de 800 de miliarde de euro – mult mai mult decât pentru orice alt stat membru – care va fi activat în etape până în 2026, dar condiționat de un număr mare de reforme structurale.

Mai există o chestiune: în timp ce UE se chinuie să găsească alternative la gazul rusesc, Meloni este mândră de  acordul de producție de gaze offshore în valoare de 8 miliarde de dolari semnat săptămâna trecută la Tripoli, în prezența sa, între gigantul energetic italian Eni și National Oil Corporation din Libia. Ambiția sa este de a face din sudul Italiei noul centru energetic al UE.

Adevărul ziariștilor progresiști – așa cum trebuie să fie clar acum – nu era adevărul.

Putin a invadat Ucraina pentru că a crezut că Occidentul va da înapoi. Cine asigură că Beijingul va plăti un preț uriaș pentru o agresiune în Taiwan?

Războiul din Ucraina împlinește luna aceasta un an și doar cei care cred în Moș Crăciun vor paria că se va încheia până în 2024.

Ceea ce urmează, însă, nu este o reflecție asupra conflictului în sine, ci asupra a două aspecte strâns legate între ele: ar fi putut fi prevenită invazia rusă? Și ce măsuri poate lua Occidentul pentru a descuraja alți agresori să urmeze o cale similară, mai ales China față de Taiwan?

Descurajarea necesită voință, mijloace și – un element adesea uitat – un climat politic care să facă acceptabile măsurile preventive, spune politologul Max Hasting, editorialist la Bloomberg. Mulți afirmă că SUA și aliații săi europeni au făcut o eroare fatală prin faptul că nu au reușit cu mult timp în urmă să extindă umbrela Organizației Tratatului Atlanticului de Nord la Ucraina.

Doar o astfel de garanție l-ar fi putut descuraja pe Putin să își lanseze atacul? Puțin probabil: Rusia a provocat constant Occidentul și NATO, parcă cauta cu orice preț un război. Și l-a avut.

Poate că era inevitabil. Poate că nu a existat niciodată o cale de a-i face pe rușii mândri, supărați în mod cronic și plini de nemulțumiri să recunoască realitățile eșecului lor național și ale succesului vesticilor.

Pentru a descuraja un agresor, este necesar ca apărătorul și aliații săi să dispună de o putere militară capabilă să contracareze un atac. Dar este, de asemenea, indispensabil să se creadă că au determinarea de a face acest lucru.

Aici se ridică o problemă de tipul „oul și găina”, care este vizibilă în Ucraina de astăzi și în abordarea posibilei invazii a Taiwanului de mâine: cum să se organizeze o descurajare eficientă și cum să se contracareze acuzațiile de escaladare.

Atât prietenii, cât și dușmanii sunt obligați să avanseze astfel de acuzații, dacă un aliat important înarmează o națiune amenințată înainte ca agresiunea să aibă loc.

Luați în considerare criza care ar fi izbucnit aproape sigur în Europa dacă SUA s-ar fi angajat în livrări masive de arme către Ucraina în iarna anului 2021, ca răspuns la mișcările de trupe rusești în jurul granițelor sale. Kremlinul ar fi denunțat-o ca pe o provocare intolerabilă, susținând poate că aceasta ar fi justificat un atac preventiv. Majoritatea aliaților SUA din Europa s-ar fi speriat.

Există motive pentru o opunere la consolidarea Taiwanului înaintea unui atac chinezesc alarmant de plauzibil? Partea cea mai ușoară a răspunsului la această întrebare dificilă este că SUA trebuie să-și consolideze propriile forțe armate înaintea unui astfel de eveniment.

În situația actuală, cei mai mulți guru strategici consideră că Marina americană ar avea dificultăți în a contracara o invazie, având în vedere că Taiwanul se află la doar 100 de mile de bazele Chinei.

Putin și președintele chinez Xi Jinping par să accepte logica distrugerii reciproce asigurate. Cu toate acestea, chiar dacă pragul nuclear nu este depășit, războiul din Ucraina demonstrează cât de devastator poate deveni un un război.

Liderii pornesc la război pentru că sunt convinși că pot câștiga, așa cum a făcut Putin în Ucraina. Dacă e așa, atunci este perfect fezabil să se consolideze atât capacitățile taiwaneze, cât și cele americane până la un punct în care Beijingul trebuie să se îndoiască de capacitatea sa de a învinge.

Experiența ucraineană a rescris o lecție uriașă a istoriei: pentru a descuraja o agresiune, nu există un substitut pentru forțe armate credibile. America încă le deține, în ciuda avertismentelor privind vulnerabilitățile Marinei Militare în Pacific.

Retorica Rusiei și Chinei cere ca Occidentul să fie pregătit și înarmat pentru a le descuraja. Dacă nu, va merita războiul care va urma.

Rundele unu și doi merg către alianța occidentală: Europa a supraviețuit tăierii gazului rusesc, iar interdicția asupra importurilor de țiței de la Moscova a dus la scăderea prețului acestora, deși nu și a volumului. Cea de-a treia repriză a început duminică, deoarece interzice importurile de produse rafinate. Aceasta este o etapă mult mai complexă și potențial perturbatoare.

Din punct de vedere istoric, Rusia a fost un exportator major de produse petroliere, rezultatul rafinării țițeiului în motorină, benzină, combustibil pentru avioane și alte produse adecvate pentru utilizatorii finali. În 2021, a trimis 149 de milioane de tone de țiței și 99 de milioane de tone de produse rafinate în țările G7 și în Europa. 56% din țițeiul său, dar 70% din exporturile sale de produse, au mers către țările care impun acum interdicția.

Statele UE au convenit asupra unui plafon de preț pentru vânzările de produse rafinate rusești către alte țări care utilizează transportul maritim sau asigurarea europeană: 100 de dolari pe baril pentru produsele cu valoare ridicată, cum ar fi motorina, și 45 de dolari pe baril pentru produsele secundare cu valoare redusă, în principal păcură și nafta.

În timp ce țițeiul se tranzacționează în prezent în jurul valorii de 80 de dolari pe baril, prețul de piață pentru motorina non-rusă este de 110-120 de dolari, având în vedere costurile de rafinare.

Până acum, sancțiunile asupra țițeiului nu au afectat aproape deloc volumul exporturilor Rusiei, dar piețele sale au fost deturnate din Europa către Turcia, China și, mai ales, India. Motorina rusă se vinde deja cu aproximativ 20 de dolari pe baril sub nivelul pieței pentru producția altor țări.

Piața globală de rafinare a fost foarte strânsă în ultimul an, din cauza redresării cererii post-Covid, a închiderii rafinăriilor din Europa și SUA în ultimii câțiva ani dificili și a restricțiilor guvernului chinez privind exporturile de combustibil. Stocurile de motorină la nivel mondial rămân neobișnuit de scăzute.

Rusia este principalul furnizor european de motorină în vid (VGO), un produs intermediar utilizat la fabricarea benzinei și a motorinei.

„Nu este clar cum se va clasifica această motorină în funcție de plafonarea prețurilor, pe ce alte piețe ar putea ajunge sau unde ar putea găsi rafinăriile europene surse alternative de aprovizionare”, comentează în The National economistul Robin Mills, CEO al Qamar Energy și autor al cărții The Myth of the Oil Crisis (Mitul crizei petroliere).

Noi rafinării mari se deschid sau se pregătesc în China, Kuweit, Oman, Irak și Nigeria în acest an, iar China și-a majorat cotele de export de produse.

Mai multe țări pot cumpăra produse rusești – acestea pot ajunge direct la utilizatorii finali, mai degrabă decât la rafinării sofisticate. Produsele pot fi amestecate pentru a ascunde originea, iar păcura poate fi arsă în centrale electrice sau pe nave care nu sunt prea curioase în privința sursei.

Dacă plafonul pentru anumite produse este stabilit prea jos și dacă înlocuitorii improvizați pentru mecanismul complex al logisticii petroliere Rusia-Europa se dovedesc inadecvați, vor apărea penurii imprevizibile – fie că este vorba de benzină, motorină sau combustibil pentru avioane – iar prețurile pentru alternativele non-rusești vor crește vertiginos. Noile rafinării complexe din Orientul Mijlociu și din Asia, care produc carburanți cu specificații europene, vor avea de câștigat.

O parte din costurile suplimentare ale acestei replieri grăbite dispar în buzunarele intermediarilor ruși – expeditori, comercianți, brokeri și asigurători.

Sancționarea produselor petroliere este următorul pas în contracararea economică a alianței occidentale față de Moscova. Va fi mai greu de administrat și mai greu de eludat decât măsurile privind țițeiul – iar acest lucru reprezintă o amenințare și o oportunitate pentru ambele părți.