Aliații Kievului au depășit în repetate rânduri liniile roșii în ceea ce privește livrările de arme. Dar, la aproape un an de la invazia Ucrainei, îngrijorările din SUA și Europa cu privire la escaladarea rusă nu s-au schimbat substanțial și încă planează asupra următoarelor decizii, inclusiv asupra trimiterii sau nu de avioane de luptă.

SUA și partenerii au angajat multe dintre sistemele considerate cândva interzise –  rachete Himars și Patriot, tehnologie avansată.Există un consens din ce în ce mai mare în rândul oficialilor occidentali că timpul este acum de partea Rusiei, iar Ucraina are o fereastră îngustă pentru a lansa o contraofensivă în primăvară, ceea ce i-a determinat pe aliați să se reunească rapid pentru a trimite echipamente mai grele, cum ar fi tancuri, vehicule de luptă de infanterie și arme cu rază de acțiune mai lungă.

O dovadă suplimentară a schimbării modului de gândire a venit săptămâna trecută, când americanii au anunțat că trimit Ucrainei bombe inteligente cunoscute sub numele de Ground-Launched Small Diameter Bombs sau GLSDB.

Potrivit oficialilor și analiștilor europeni, depășirea constantă a granițelor autoimpuse reflectă mai degrabă cerințele în schimbare ale Ucrainei pe câmpul de luptă decât o schimbare în evaluarea de către aliați a amenințării de escaladare.

La rândul lor, oficialii americani spun că „reevaluează” în mod constant sprijinul acordat Ucrainei. Loviturile cu rachete împotriva infrastructurii critice din ultimele luni i-au convins că este necesar să trimită sisteme de apărare antiaeriană mai sofisticate, de exemplu.

Dar ce scop are dedefinirea constantă de către Washington a sistemelor de armament care ar duce la escaladarea conflictului?

„Administrația Biden  și aliații europeni consideră că această abordare a fost o modalitate cu adevărat eficientă de a atenua riscul de escaladare și de a preveni o confruntare militară directă între SUA și Rusia”, susține Andrea Kendall-Taylor, analist militar Center for New American Security.

Cu toate acestea, schimbarea liniilor roșii nu garantează că următoare cerință a  Ucrainei, avioanele de luptă F-16, este la îndemână. Joe Biden, întrebat săptămâna trecută dacă SUA le va furniza, a răspuns simplu: „Nu”.

Dar, într-un semn că Ucraina consideră că preocupările SUA privind escaladarea drept un obstacol serios în calea livrărilor de armament cu rază de acțiune mai lungă, ministrul demisionar al apărării Oleksiy Reznikov a făcut un pas neobișnuit în această săptămână, promițând să nu folosească arme furnizate de Occident pentru a lovi teritoriul rusesc.

Șantajul nuclear

Preocupările cu privire la escaladare au atins apogeul în septembrie, după prăbușirea liniilor defensive ale Rusiei în provincia Harkov. Vladimir Putin a ordonat mobilizarea a 300.000 de oameni și a avertizat vestul cu privire la un posibil răspuns nuclear, spunând că „dacă integritatea sa teritorială este amenințată, Rusia va folosi toate mijloacele pe care le are la dispoziție”.

De atunci, Kremlinul a redus amenințările. Săptămâna trecută, Putin a părut să facă din nou aluzie la posibila utilizare a armelor nucleare, ca reacție la angajamentul Germaniei și al altor țări de a trimite tancuri Leopard în Ucraina, spunând că „avem modalități de a răspunde, iar aceasta nu se va limita la utilizarea de blindate”. Dar a fost o referire mai puțin explicită.

Exsită mai multe motive pentru schimbarea de ton, inclusiv îngrijorarea Chinei cu privire la politica nucleară rusă. Un diplomat occidental de rang înalt a declarat că acesta a fost efectul unui avertisment coordonat al SUA, Marii Britanii și Franței adresat Moscovei că orice recurs la arme nucleare ar avea „consecințe catastrofale”.

Unii experți spun că șantajul nuclear al Kremlinului a fost adresat unui public intern, pentru a-i mobiliza pe ruși în spatele mobilizării.

Oficialii americani nu au detectat nicio schimbare amenințătoare în poziția nucleară a Rusiei în timpul retoricii înflăcărate de anul trecut. Dar ei iau în continuare în serios acest risc și monitorizează în mod constant orice semn că Rusia ar putea să se îndrepte spre lansarea unei arme nucleare.

Până la urmă, liniile roșii nu sunt niciodată atât de clare și evidente, iar războiul din Ucraina înseamnă inevitabil o depășire a lor. Până unde, nimeni nu știe cu siguranță.

Guvernele se ceartă și se acuză reciproc pentru orice: migrație, a zecea rundă de sancțiuni împotriva Rusiei, utilizarea activelor rusești înghețate pentru „reconstrucția” Ucrainei, trimiterea de arme pentru trupele lui Zelenski sau răspunsul la Legea americană de reducere a inflației – schema generoasă de subvenții verzi care ar putea dăuna întreprinderilor europene.

Această lipsă de coeziune ridică o întrebare veche: ce este de fapt Uniunea Europeană, de vreme ce statele membre numai unite nu sunt?

Dacă aceste conflicte europene pot escalada – majoritatea problemelor nu sunt abordate împreună –  compromisurile interminabile( cum a făcut Germania cu Rusia, cum face UE cu China) nu pot deveni o politică de bloc, dar abundă cu larghețe.

Nu este vorba de ștergerea diferențelor naționale, ci lipsa unei acțiuni colective eficiente. La Bruxelles s-au pripășit generații de politruci, birocrați și așa ziși tehnocrați, legați cu funia de scaune. Plimbă hârtii prin birouri, se feresc de inițiative legislative – de orice inițiativă sau decizie –  dar câștigă bani frumoși pe spinarea contribuabililor. O adunătură din care abia răsar câțiva politicieni cu greutate, lideri nu mai există.Și majoritatea susțin în mod sfidător că promovează negocieri, nu dezbinare, pentru ca să se poată lăuda acasă ce abili sunt.

De fapt, mașinăria politică a Bruxelles-ului este o necunoscută pentru cetățenii europeni: centralizare, birocrație și un fel de dispreț abia mascat pentru oamenii obișnuiți care se tot întreabă ce fac reprezentanții pe care i-au trimis acolo. Sunt vocile a 27 de state membre, dar sună răgușit.

Unii continuă să viseze că țările europene nu se vor mai certa într-o zi. E o narcoză: altruismul și solidaritatea nu fac casă bună cu politica.

La Bruxelles nu există de fapt o masă de discuții, ci conferințe, summituri și ședințe interminabile, cu singurul scop de a se relua de câte ori se ivește ocazia pasării de responsabilitate. E și ăsta un mod pentru europeni de a-și fura singuri căciulile la masa dezbinării.