Europa nu ar trebui să cheltuiască miliarde pe subvenții pentru consumul de combustibili fosili, ci să se concentreze mai degrabă pe reducerea cererii și pe tranziția către sursele regenerabile de energie, potrivit unor importanți industriași europeni.

„Este ceva în neregulă în ceea ce privește destinația banilor”, a susținut Philippe Delorme, șeful operațiunilor europene la grupul industrial Schneider Electric. “Oamenii nu își pot plăti facturile ,dar noi ne cheltuim toți banii pe analgezice pe termen scurt, în loc să ne vindecăm boala.Există o nevoie urgentă de a reduce dependența de acești combustibili cu conținut ridicat de carbon și de a aborda ineficiența în utilizarea energiei.”

Dimitri Papalexopoulos, președinte al Titan Cement și vicepreședinte al Mesei rotunde europene pentru industrie, a declarat că este de înțeles că guvernele încearcă să atenueze durerea provocată de creșterea prețurilor la energie pentru gospodării și întreprinderi în această iarnă, dar aceste subvenții nu sunt sustenabile.

„Nu se acordă suficientă atenție orizontului de cinci până la opt ani. Ar trebui să se pună accentul pe accelerarea tranziției către energia regenerabilă, asigurându-se în același timp că o parte cât mai mare din valoarea inovării rămâne în Europa”.

Subvențiile globale pentru consumul de combustibili fosili au fost de peste un miliard de dolari anul trecut, cea mai mare sumă înregistrată vreodată, conform datelor Agenției Internaționale pentru Energie.

Grupul de reflecție economică Bruegel estimează că, începând din septembrie 2021, statele membre ale UE au alocat peste 657 de miliarde de euro pentru a-i proteja pe consumatori de creșterea costurilor energiei, numai Germania reprezentând 265 de miliarde.

„Nu toate aceste sume vor subvenționa consumul de combustibili fosili. Nu putem continua să avem subvenții generalizate pentru energie”, spune Simone Tagliapietra, autorul raportului Bruegel. Dar combustibilii fosili reprezintă în prezent aproximativ 70% din mixul energetic al Europei, ceea ce sugerează că o mare parte din cheltuieli vor merge în această direcție.

Benoit d’Iribarne, șeful departamentului de producție al gigantului Saint-Gobain, producător de materiale de construcții, a fost de acord. „Subvențiile generale nu sunt cea mai bună modalitate de a cheltui banii.Dacă am putea cheltui jumătate sau o treime din această sumă pentru a accelera tranziția, ar fi mult mai bine pentru Europa și industriile sale. Dacă reducem cererea, reducem și costul energiei”.

Comentariile vin în contextul în care Comisia Europeană pune la punct un pachet de măsuri menit să răspundă la Legea privind reducerea inflației din SUA, care oferă stimulente pentru energie curată în valoare de aproximativ 369 de miliarde de dolari.

Industria europeană speră ca planul să abordeze unele provocări de lungă durată, cum ar fi costurile ridicate ale blocului energetic în comparație cu cele din SUA și Asia, o piață energetică fragmentată și o reglementare complexă.

Banca Centrală Europeană ar urma să majoreze costurile de împrumut cu încă o jumătate de punct la decizia din această lună, potrivit președintelui Christine Lagarde.

„Este foarte probabil că vom majora ratele dobânzilor cu 50 de puncte de bază”, a declarat Lagarde pentru El Correo.”Este o decizie care a fost indicată la ultima noastră reuniune de politică monetară și toate cifrele pe care le-am văzut în ultimele zile confirmă faptul că această majorare a dobânzii este foarte, foarte probabilă”.

O mișcare de o asemenea amploare ar duce la 350 de puncte de bază creșterile de dobândă ale BCE din iulie până în prezent. Ce se va întâmpla după 16 martie, este mai puțin sigur.

În condițiile în care inflația este în continuare de peste patru ori mai mare decât ținta de 2% stabilită de BCE, iar rata subiacentă se află la un nivel record, unii oficiali au sugerat că ar putea fi necesară încă o majorare de jumătate de punct în luna mai, iar investitorii pariază pe o rată maximă de 4% – comparativ cu o rată actuală a depozitelor de 2,5%.

„Nu vă pot spune cât de sus vor ajunge ratele”, a menționat Lagarde în interviul publicat duminică pe site-ul BCE. „Știu că vor fi mai mari decât sunt acum și că mai avem încă mult de lucru, pentru că nu putem declara victoria”.

Banca  este programată să prezinte noi previziuni economice după următoarea decizie privind dobânda, deși Lagarde nu a vrut să ofere informații suplimentare.

„Sunt încrezătoare că inflația globală va scădea în 2023, în timp ce inflația de bază va fi mai rigidă pe termen scurt. Proiecțiile nu includ o recesiune în aceste an”, a spus ea. „Și mă aștept la o creștere economică ceva mai bună comparativ cu stagnarea din ultimul trimestru din 2022. Dar este adevărat că există o incertitudine uriașă.”

Întrebată despre faptul că majorarea ratelor ar putea afecta creșterea economică, președintele BCE a reafirmat prioritățile instituției sale: Principala mea preocupare este inflația. Nu vrem să distrugem economia; nu acesta este obiectivul nostru, ci să domolim inflația”.

Paradoxal, chiar și rigizii bancheri  sunt capabili de iubire: iubesc țintele de inflație și majorarea costului împrumuturilor.Dar situația economică din ultimii doi ani sugerează lecții pentru acești profesioniști ai cifrelor seci. Și două erori.

În primul rând, băncile centrale au fost inițial prea lente în înăsprirea politicii monetare, diagnosticând greșit o creștere mare, de durată și generalizată a prețurilor ca fiind una modestă, temporară și specifică energiei.

În al doilea rând, băncile centrale s-au angajat apoi într-un joc de recuperare, atât în ceea ce privește inflația, cât și propria credibilitate. S-a întâmplat chiar în momentul în care cererea se bloca, înrăutățind o situație de creștere anemică. Și a pus la îndoială înțelepciunea și sustenabilitatea înăspririi monetare.

Bancherii vor să se lupte pentru a-și comunica intențiile. Ar trebui ca politica monetară să se mențină (pentru a limita daunele suplimentare aduse economiei) sau să se răsucească (pentru a reduce presiunile inflaționiste viitoare)? Această incertitudine a făcut ca piețele financiare să se agite, iar așteptările privind inflația să se clatine.

Ceea ce a experimentat lumea este o schimbare în sus a nivelului prețurilor globale, urmare a dislocărilor din lanțurile de aprovizionare globale, afectate de furtuni geopolitice încrucișate. Pe măsură ce aceste lanțuri au devenit atât mai fragmentate, cât și mai fragile, prețurile au crescut.

Nicăieri aceste presiuni nu sunt mai acute decât pe piața muncii și salariilor – o inflație lipicioasă. Această deplasare în sus a nivelului de echilibru al prețurilor la nivel mondial este imaginea în oglindă a epocii de aur a globalizării care a avut loc după cel de-al doilea Război Mondial, când lanțurile globale de aprovizionare s-au prelungit și s-au adâncit, contribuind la faptul că inflația a rămas în mod constant sub țintă, inclusiv în SUA și zona euro.

Acea epocă de aur s-a încheiat acum.Reflația rezultată pare să persiste pentru o perioadă măsurată în ani, nu în trimestre.Astfel de șocuri de amploare și de durată ale ofertei globale pun factorii de decizie monetară în fața unei încurcături.

Vor tolera ei inflația peste ținta stabilită – în conformitate cu (in)acțiunile inițiale ale băncilor centrale din ultima vreme? Sau continuă să majoreze ratele pentru a contracara prețurile ridicate și lipicioase – în conformitate cu (hiper)activitatea lor ulterioară?

Pe drumul de până acum, băncile centrale au călcat în ambele direcții, probabil mai întâi prea blânde cu inflația și apoi prea dure cu economia.

O opțiune, evocată de Financial Times, ar fi mutarea permanentă în sus a nivelului țintelor de inflație, de exemplu la 3%, reducând astfel amploarea ratelor potențiale ale țintelor de inflație.

Însă, indiferent de meritele de fond ale unei ținte de inflație mai ridicate, aceasta ar fi o diagnosticare greșită, deoarece problema în cauză este un nivel persistent mai ridicat al prețurilor globale, nu ratele naționale ale inflației.

O a doua, mai radicală, înseamnă suspendarea țintelor de inflație pentru o perioadă temporară, cu promisiunea de a le refixa cât mai curând posibil.

Unii analiști susțin că orice modificare a politicilor monetare este cea mai proastă decizie posibilă. De fapt, este a doua cea mai proastă.Cel mai rău ar fi ca bancherii centrali să  mențină cu strictețe țintele existente și fie să continue să le rateze, fie să provoace  daune inutile economiei.