Arabia Saudită susține că economia sa se poate decupla atât de mult de petrol încât, în curând, prețul aurului negru nu va mai fi un factor decisiv în modelarea politicii fiscale.

„Obiectivul nostru este ca în perioada până în 2030 să nu ne uităm nici măcar la prețul petrolului”, a declarat ministrul saudit de finanțe, Mohammed Al-Jadaan, în cadrul Conferinței sectorului financiar de la Riad.

Deocamdată, țara este departe de a atinge acest obiectiv, deoarece petrolul asigură încă cea mai mare parte a veniturilor guvernamentale și dictează în mare măsură performanța economiei.

Însă, de când și-a dezvăluit proiectul de diversificare a economiei, numit „Viziunea 2030”, veniturile non-petroliere au trecut de la acoperirea a aproximativ 10% din cheltuielile bugetare la mai mult de o treime, potrivit Bloomberg. Principalul exportator de petrol din lume s-a bazat mult timp pe fluxul de petrodolari în visteria guvernului pentru a alimenta cheltuielile pentru crearea de locuri de muncă și infrastructura costisitoare.

În 2022, a avut cel mai mare venit anual din vânzările de petrol în străinătate în perioada în care Mohammed bin Salman a fost prinț moștenitor și conducător de facto.

Aceste câștiguri, alături de creșterea volumelor de producție, au făcut ca economia Arabiei Saudite să aibă anul trecut cea mai rapidă creștere din Grupul celor 20 și au ajutat-o să înregistreze un excedent fiscal pentru prima dată în aproape un deceniu.

Într-o schimbare de abordare, autoritățile încearcă acum să rupă legătura cu țițeiul, menținând cheltuielile sub control și utilizând veniturile din energie pentru a accelera proiectele care contribuie la reducerea dependenței economiei de petrol.

Comentariile lui Al-Jadaan semnalează faptul că această abordare rămâne în vigoare chiar dacă petrolul suportă un an agitat, afectat de înăsprirea monetară agresivă a Rezervei Federale a SUA și de optimismul privind redresarea cererii din China. Câștigurile suplimentare ar putea fi limitate pe termen scurt.

Cu prețurile țițeiului care se tranzacționează aproape de 80 de dolari pe baril după ce au urcat vertiginos în cifre triple pentru părți din 2022, veniturile petroliere saudite au scăzut timp de șase luni consecutive până la sfârșitul anului trecut. Veniturile au ajuns la aproape 326 de miliarde de dolari în tot anul 2022.

„Veniturile din petrol sunt foarte importante pentru noi, deoarece reprezintă un catalizator pentru a continua să investim în viziunea noastră”, a subliniat Al-Jadaan. „Dar nu ar trebui să se pună problema de a opri ceea ce facem doar pentru că prețul petrolului este scăzut.”

Lista celor responsabili pentru inflația galopantă devine din ce în ce mai lungă: lanțuri de aprovizionare blocate, invazia lui Putin în Ucraina, bancheri centrali adormiți, lipsa de muncitori, cereri salariale mai îndrăznețe.

Acum, un nou vinovat este în libertate: propria noastră lipsă de informații, susține Financial Times.Cercetările efectuate de Vania Esady de la Banca Angliei – cu titlul alambicat “Efectele reale și nominale ale șocurilor monetare în condițiile unui dezacord variabil în timp” – oferă o legătură clară între eforturile noastre de a înțelege „policriza” economică în care ne aflăm și persistența creșterii prețurilor.

În centrul celor mai multe modele ale macroeconomiștilor se află actori economici raționali. Dar cum poate cineva să fie rațional când există atât de multă incertitudine? Și ce înseamnă acest lucru pentru bancherii centrali care luptă împotriva inflației?

Esady folosește intervalul de proiecții ale PIB-ului din cadrul US Survey of Professional Forecasters ca indicator al unor „fricțiuni informaționale” ridicate în evaluarea condițiilor economice actuale.Când dezacordul este mai mare – adică atunci când există mai multe dificultăți în a deduce aceste condiții economice – politica monetară înăsprită reduce inflația cu prețul unei scăderi mai mari a activității economice.

De asemenea, este dificil să se stabilească un preț atunci când este o provocare să se stabilească pur și simplu cât de puternică este sau va fi cererea. Dacă, în calitate de vânzător, nu sunteți sigur dacă trebuie să reduceți prețurile pentru a anticipa scăderea cererii, este tentant să le urcați mai degrabă decât să vă răzgândiți.

În perioadele în care fricțiunile informaționale sunt severe, firmele care stabilesc prețurile acordă mai puțină atenție condițiilor de cerere.

Aceasta implică faptul că prețurile lor vor reacționa lent la șocurile de politică monetară. Cu cât prețurile răspund mai lent, cu atât par mai „lipicioase”. Prețurile mai lipicioase conduc la ajustări mai mici ale prețurilor. Împreună cu rigidități nominale mai mari, această inerție a ajustărilor de prețuri determină efecte mai mari ale politicii monetare asupra producției.

Aceasta este o constatare destul de pertinentă, în timp ce economiștii încearcă să disece încăpățânarea actuală în ceea ce privește inflația de bază – și cât de mult mai sus vor trebui să ducă ratele dobânzilor bancherii centrali (lucru complicat acum de prăbușirea Silicon Valley Bank).

Există numeroase dezacorduri în ceea ce privește perspectivele macroeconomice actuale de ambele părți ale Atlanticului. Incertitudinea legată de perspectivele privind așteptările întreprinderilor în ceea ce privește creșterea prețurilor proprii rămâne la niveluri ridicate din punct de vedere istoric.

Comunicările clare ale băncilor centrale  pot ajuta întreprinderile și gospodăriile să evalueze condițiile economice. Dar acest lucru va fi dificil, deoarece bancherii și-au pierdut deja credibilitatea.

Este posibil ca incertitudinea să nu fie un factor determinant în spatele persistenței inflaționiste, dar cercetarea lui Esady ne reamintește că rezultatele economice ciudate nu pot fi explicate exclusiv prin fenomene economice logice – mai ales atunci când agenții economici aflați în centrul acestora nu le pot explica ei înșiși.

Când lumea se apropie de sfârșitul unei ere în care banii erau practic liberi, marea întrebare este care vor fi consecințele creșterii ratelor dobânzilor. Nu este greu de identificat posibilele probleme.

Multe guverne par vulnerabile. Există îngrijorări în ceea ce privește Regatul Unit, unde datoria națională este acum echivalentă cu aproximativ 100% din producția economică.

Dar cum rămâne cu Italia, unde datoria națională este de 150% din venitul național? Ar putea să cedeze într-un nou cerc vicios al creșterii datoriei și al costurilor de împrumut? Cât timp mai pot fi susținute obligațiunile sale de ratele scăzute ale dobânzilor din zona euro și de măsurile de sprijin oferite de Banca Centrală Europeană?

În cazul Japoniei, datoria guvernamentală se situează la 260%. Banca Japoniei a început să se întrebe cât timp poate dura politica monetară extrem de relaxată – un aspect al sistemului său financiar care nu a fost cu adevărat interogat până acum.

Mai multe bănci comerciale s-ar putea clătina. Îndoielile se învârt de mulți ani în jurul unor nume mari din Europa, în special Credit Suisse, ale cărei acțiuni au scăzut în această săptămână pe fondul temerilor că ar putea fi următoarea.

Investitorii au retras 120 de miliarde de dolari în ultimele trei luni ale anului trecut din cauza îngrijorărilor legate de sănătatea financiară a băncii. Însă prețul acțiunilor sale era în scădere de și mai mult timp, cu 68% în ultimul an.

Îngrijorările legate de faptul că nici măcar cel mai mare acționar al Credit Suisse – Banca Naţională din Arabia Saudită,  deţinută în proporţie de 37% de fondul suveran de investiţii din țară- nu ar putea fi dispus să pună mai mulți bani la dispoziție pentru a o susține au sporit tensiunile.

S-a presupus că aceste bănci vor beneficia de marjele de profit mai mari care însoțesc de obicei ratele mai mari ale dobânzilor. Dar aceste marje ar putea fi erodate dacă băncile ar trebui să plătească mai mult pentru a atrage și a păstra depozitele de la investitorii nervoși.

Brațul britanic (profitabil) al Silicon Valley Bank (profitabil) a găsit un cumpărător, HSBC, fără mari riscuri pentru contribuabil. Însă salvarea stângace a SVB din California, în SUA, ar putea duce la mai multe crize, deoarece oamenii și companiile își asumă riscuri suplimentare în așteptarea unei salvări în cazul în care lucrurile merg prost.

În afara sectorului financiar, părți semnificative ale economiei europene vor simți pe deplin noile majorări ale ratelor dobânzii. Și s-ar putea trezi în curând că nu le mai pot susține.

De asemenea, creșterea costurilor creditelor ipotecare și incertitudinea economică sporită au dus deja la o încetinire bruscă a pieței imobiliare și a construcției de locuințe, atât în Europa, cât și în SUA.

Pentru persoanele fizice, aceasta ar putea fi vârful aisbergului, pe măsură ce tot mai mulți proprietari de ies din actualele rate fixe scăzute și trebuie să refinanțeze la rate mult mai mari. Nu numai că oamenii și-ar putea pierde casele, ci ar putea duce la o scădere a prețurilor locuințelor cum nu am mai văzut de la prăbușirea din 2008.

Și proprietatea comercială este în pericol. Folosite atât de des în scopuri investiționale, ratele mai mari ale dobânzii fac acest sector mult mai puțin atractiv.

În timp ce finanțarea tranzacțiilor imobiliare devine mai costisitoare, apetitul scade, ceea ce înseamnă că se construiesc mai puține proiecte –  o pierdere atât pentru investitori, cât și pentru productivitatea economică în general.

În 1992, magnatul american Warren Buffett a inventat expresia „Doar când se retrage fluxul afli cine a înotat în pielea goală”. Acum, când potopul de bani ieftini s-a scurs, iar ratele dobânzilor sunt în creștere, ar trebui să ne așteptăm să vedem multe alte dezvăluiri neplăcute.

Un salariu anual de 100.000 de dolari ar putea fi considerat o piatră de hotar în carieră de către mulți angajați – dar valoarea acestui venit de șase cifre depinde de locul în care locuiți, potrivit unui nou studiu realizat de consilierul financiar personal american SmartAsset.

Din nefericire pentru muncitorii din New York, Big Apple le ia o mare parte din câștigul net, un salariu de 100.000 de dolari scăzând la 35.791 de dolari după impozite și luând în considerare costul ridicat al vieții.

New York s-a clasat pe ultimul loc în studiu, urmat de alte orașe scumpe, precum Honolulu, unde muncitorii care câștigă 100.000 de dolari pe an rămân cu  36.026 de dolari, San Francisco( 36.445 de dolari) și Washington DC, cu 44.307 de dolari.

La polul opus se situează Memphis, Tennessee, cu 86.444 dolari, în timp ce orașele din Texas au dominat top 10(El Paso, Corpus Christi, Lubbock etc), deoarece rezidenții nu plătesc impozit pe venit de stat și costul vieții este mai mic.

În schimb, costul vieții în New York City este cu 128% peste media națională, determinat de chiriile mari și de încetinirea creșterii salariilor.

Cele 76 de mari orașe americane implicate în studiu „dezvăluie unele dintre ciudățeniile în ceea ce privește diferența pe care o face locul în care locuiești – și modul în care peisajul fiscal al locului în care locuiești are un impact real asupra a ceea ce înseamnă un salariu de șase cifre”, a declarat pentru Bloomberg Susannah Snider, planificator financiar la Smart Asset.

Compania a folosit calculele impozitelor federale, de stat și locale la un salariu anual de 100.000 de dolari și apoi a ajustat suma rămasă pentru costul local al vieții, folosind date de la Council for Community and Economic Research pentru al treilea trimestru din 2022.

Incertitudinea economică globală – agravată de războiul dintre Rusia și Ucraina, de o criză a lanțului de aprovizionare și de creșterea costului vieții – a făcut ca inflația să urce la niveluri record. În SUA, a atins   un nivel record de 9,1%, cel mai ridicat din ultimii 40 de ani.

Din martie, Rezerva Federală a majorat de opt ori ratele de referință pentru a reduce prețurile la un interval țintă de 2%. Inflația și incertitudinea economică rămân principalele motive de îngrijorare pentru majoritatea consumatorilor americani în 2023.