La un an după ce războiul din Ucraina i-a tăiat Uniunii Europene cea mai mare sursă de gaze naturale, Bruxelles-ul  încearcă să își blindeze lanțul de aprovizionare cu tehnologii ecologice.

Cifrele sunt clare. În 2021, UE a primit aproximativ 42% din gazele importate din Rusia. A depins de China pentru 64% din importurile de turbine eoliene, 89% din panourile solare și 43% din mașinile sale electrice. Beijingul este și mai dominant în ceea ce privește materiile prime pentru tranziția energetică, cu peste 75% din capacitatea de producție mondială de baterii litiu-ion, potrivit BloombergNEF.

Astfel, legea Net Zero Industry Act, anunțată joi, pare a fi un efort simplu de garantare a securității energetice, în conformitate cu măsurile deja în curs de aplicare în SUA și China. Comisia Europeană speră că legislația va asigura o cotă locală de 40% pentru tehnologiile verzi cheie până în 2030.

Dar această politică se bazează pe o interpretare profund greșită a modului în care sunt utilizate mărfurile și utilajele în producția de energie. În mod paradoxal, poate face ca UE să fie mai vulnerabilă.

Un mod de a clasifica materialele utilizate în societatea modernă este de a le împărți în bunuri durabile și bunuri de consum. Bunurile de folosință îndelungată, cum ar fi mașinile și frigiderele, sunt cumpărate o singură dată și folosite din nou și din nou pe parcursul unui deceniu sau mai mult. Bunurile de consum, precum alimentele și combustibilii, sunt cumpărate în fiecare zi. Rezervele  trebuie asigurate constant.

Acest decalaj are implicații importante pentru securitatea națională. Dacă o țară depinde de importuri pentru aprovizionarea cu bunuri de consum, națiunile străine îi pot sufoca economia prin blocarea rutelor comerciale. Consumabilele trebuie să fie reaprovizionate continuu. În timpul Primului Război Mondial, Aliații au adus Germania în pragul foametei prin întreruperea aprovizionării cu îngrășăminte pe bază de nitrați.

În cazul bunurilor de folosință îndelungată, este mult mai greu. Dacă SUA, Japonia și Coreea de Sud ar înceta mâine să mai exporte mașini în UE, majoritatea oamenilor abia ar observa. Importurile anuale se ridică la doar aproximativ 3 milioane de unități, în condițiile în care parcul autoturismelor depășește 250 de milioane.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, SUA și Regatul Unit au organizat campanii de colectare a fierului vechi pentru a recicla oțelul și cauciucul de la vehiculele naționale și de la bunurile de uz casnic pentru fabricile de armament.

Aceiași aliați au prezis că Germania nazistă va fi îngenuncheată rapid din cauza dependenței sale de metale importate. În practică, economisirea și substituirea au făcut ca lipsa metalelor să nu reprezinte o problemă serioasă pentru Berlin în niciun moment.

De aceea, restricțiile privind importurile de utilaje regenerabile sunt greșit concepute. Cele 146,7 miliarde de metri cubi de gaz care au intrat în Europa prin conductele rusești în 2021 au dispărut ulterior. Continentul a trebuit să găsească alternative imediate pentru a furniza cei aproximativ 775 de terawați-oră de electricitate pe care îi putea genera din acest gaz.

Măsurile reușesc să încetinească ritmul tranziției către energia regenerabilă, prin creșterea forțată a costurilor pentru dezvoltatori și pentru cumpărătorii de vehicule electrice.

Acest lucru ar putea să slăbească securitatea energetică a regiunii, în loc să o consolideze. Europa depinde de importurile de combustibil pentru mai mult de jumătate din aprovizionarea cu energie, rezervele interne asigurând doar 13% din gaz, 3% din petrol și 60% din cărbune.

De asemenea, depinde în mare măsură de uraniul și combustibilul nuclear rusesc pentru alimentarea reactoarelor sale, în special în zonele din est, unde centralele au la bază proiecte sovietice.

În condițiile în care costurile majorității tehnologiilor regenerabile sunt mai competitive ca niciodată, politica de reglementare eronată de acest tip este cea care va încetini cel mai probabil decarbonizarea economiilor. Europa urmează exemplul SUA și al Chinei și se întoarce la politicile economice dirijiste eșuate din trecut, când ar trebui să adopte tehnologia viitorului.

E oficial: Germania renunță la energia nucleară, pe 15 aprilie vor fi deconectate ultimele trei centrale.  Guvernul de la Berlin pare a fi o grupare ecologică, iar securitatea energetică a celei mai puternice economii din UE – o glumă proastă.

„Riscurile legate de energia nucleară sunt incontrolabile”, a trâmbițat ministrul Mediului, Steffi Lemke,  în opinia căreia situaţia aprovizionării cu energie a Germaniei este mai bună decât în alte ţări vecine, “mai dependente” de centralele nucleare.

Iniţial, renunţarea la energia nucleară ar fi trebuit să aibă loc în 31 decembrie 2022, data prevăzută pentru dezactivarea ultimelor trei centrale, potrivit EFE.

Însă două luni mai devreme a fost aprobată o prelungire a termenului pentru a garanta aprovizionarea în contextul crizei energetice, precipitate de războiul din Ucraina.

Decizia a fost luată de cancelarul Olaff Scholz, la mare luptă cu cele  trei ministere implicate – al Economiei şi Protecţiei Climatice şi Mediului, conduse de verzi şi al Finanţelor, condus de liberalul Christian Lindner.

Amânarea a presupus o nouă modificare a calendarului, promovat prima dată de cancelarul social-democrat Gerhard Schroder, în 2000, cu Verzii aliaţi, şi reluat în 2011 de conservatoarea Angela Merkel, ca urmare a catastrofei de la centrala nucleară japoneză de la Fukushima.

Centralele care urmează să fie deconectate din 15 aprilie sunt două în sudul țării(Isar 2, Necktar 2) și Lingen(centru).

Ultimele trei centrale acopereau la finele lui 2022 doar 6% din totalul consumului de electricitate, dar erau considerate necesare pentru asigurarea aprovizionării.

Dacă Germania se laudă că a redus dependența de gazul rusesc, eliminarea centralelor nucleare o va scufunda mai adânc într-o altă dependență: cărbunele.

Într-adevăr, țara arde combustibilul fosil pentru energie electrică în cel mai rapid ritm din cel puțin șase ani. De asemenea, se pregătește să crească importurile de cărbune în acest an. Și a reactivat unele centrale pe cărbune care erau deconectate.

„Toată lumea își păstrează obiectivele climatice, dar este adevărat că atunci când te confrunți cu dilema de a menține luminile aprinse sau de a reduce emisiile de carbon, alegerea este să ții luminile aprinse”, a spus Carlos Fernandez Alvarez, șeful interimar al departamentului de gaze, cărbune și electricitate la Agenția Internațională pentru Energie.

Germania a ales oprirea sectorului nuclear: o decizie care înseamnă o autosabotare economică în contexul crizei energetice din Europa.

Northern Rock, Bear Stearns, Countrywide Financial și Alliance & Leicester: la sfârșitul anului 2007 și începutul lui 2008, când toate au dat faliment,  niciuna dintre aceste bănci nu avea importanță sistemică. Și puțini observatori ar fi putut prezice criza de coșmar care avea să lovească în decurs de un an, doborând mastodonți de la venerabila Lehman Brothers de pe Wall Street până la Royal Bank of Scotland, pe atunci cea mai mare bancă din lume.

Cincisprezece ani mai târziu, după o săptămână în care patru bănci – Silicon Valley Bank, Signature și First Republic în SUA și Credit Suisse în Europa – s-au clătinat și au fost sprijinite într-un fel sau altul, nu este de mirare că investitorii se întreabă dacă nu cumva se  confruntă cu probleme de tipul celor din 2007, care ar putea în curând să se transforme într-un alt dezastru în toată regula, de tipul celui din 2008.

Există motive pentru a presupune că băncile au întors pagina momentului Lehman, potrivit Financial Times. Cauzele principale ale crizei din 2008 – o abundență de credite ipotecare subprime de proastă calitate care au fost răspândite în întreaga lume prin intermediul instrumentelor derivate în bilanțurile băncilor slab capitalizate – nu se aplică în 2023.

Calitatea creditelor rămâne decentă. Iar capitalul bancar este de două-trei ori mai puternic decât era în urmă cu un deceniu și jumătate.

Asemenea asigurări au părut însă goale în fața panicii de pe piață care afectează acțiunile băncilor. Băncile europene au scăzut în medie cu 19 procente în două săptămâni, iar cele americane cu 17 procente. Miercuri, acțiunile Credit Suisse s-au prăbușit cu 30% pe parcursul zilei, revenindu-și doar după intervenția băncii centrale.

Piețele nu erau tocmai calme la sfârșitul săptămânii, dar s-au stabilizat oarecum. Acest lucru s-a întâmplat după ce CS a făcut uz de o intervenție de lichiditate „bazooka” de 54 de miliarde de dolari din partea Băncii Naționale a Elveției, în timp ce riscul de fugă a băncilor americane a fost compensat prin garanții de depozit și noi facilități de lichiditate ale Rezervei Federale.

Desigur, astfel de intervenții nu ar fi trebuit să fie necesare după drama din 2008. Vastul pachet de reforme de reglementare postcriză a fost conceput pentru a se asigura că nu se va repeta prăbușirea în domino a băncilor de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Au fost stabilite noi niveluri minime de capital propriu, au fost introduse teste de rezistență și au fost înăsprite ratele de lichiditate, impunându-se ca mai multe fonduri să fie disponibile pentru a răspunde cererilor de retragere ale clienților.

Problemele de săptămâna trecută din SUA au fost cauzate în mod explicit de eșecul de acolo de a aplica aceste reguli la orice altceva decât la cele mai mari opt bănci. SVB a fost îngenuncheată de o combinație de gestionare deficitară a riscului de rată a dobânzii și de o supraveghere laxă a reglementărilor, ceea ce a făcut-o vulnerabilă la retragerile de depozite.Un fenomen similar a afectat câteva ore mai târziu Signature și First Republic.

În timp ce investitorii căutau victime în Europa, atenția s-a îndreptat spre Credit Suisse, considerată de mult timp cea mai slabă mare bancă din regiune. Aceasta are puține sau deloc puncte comune cu SVB – supravegherea sa de reglementare este solidă, iar riscul de rată a dobânzii este acoperit.

Dar a fost predispusă la accidente și s-a restructurat lent. Un deceniu sau mai mult de management defectuos și de scandaluri au pătat grav reputația grupului. În același timp, acționarii de lungă durată au părăsit banca pentru a fi înlocuiți cu alții noi și nefolositori.

Eforturile băncilor centrale de a controla inflația vor genera presiuni recesioniste, ceea ce va duce la creșterea pierderilor din credite ale băncilor și va putea afecta rezervele de capital.

Chiar dacă șansele unei noi prăbușiri financiare în toată regula sunt scăzute, capacitatea bancherilor de a face față acesteia ar putea fi mai mică.

În 2008, factorii de decizie politică au reușit să reducă ratele dobânzilor, să lanseze măsuri de relaxare cantitativă și să inunde băncile cu capital de salvare și lichidități.

Având în vedere că bilanțurile guvernamentale sunt astăzi mult mai întinse, iar ratele dobânzilor trebuie să crească pentru a combate inflația, armele de care dispun sunt periculos de reduse.