Săptămâna asta debutează cu tot felul de crize care vor afecta România pe termen lung. Doar că la noi se mestecă aceleași mărunte subiecte cu iz electoral care nu vor avea nici o relevanță atunci când ne va lovi tsunami-ul economic generat de cutremurul care zgâlțâie piețele mondiale. Promisiunile politicienilor în campanie electorală sunt despre orice, mai puțin despre problemele serioase cu care ne vom confrunta în anii care vin. România nu are infrastructura necesară transportului rapid de tehnică în caz de dezastre, este dependentă de importurile de alimente, nu are spitale pentru situații de criză, nu are independență energetică. România trăiește pe datorie cu speranțe deșarte, alimentate de politicieni inculți si iresponsabili.

Cum se raportează decidenții noștri la inflația care golește buzunarele românilor? În loc să adopte o legislație care să ducă la scăderea costului energiei, care este cauza principală a creșterii în lanț a costurilor, ei se focalizează pe tot felul de plafonări abracabrante care fac mai mult rău decât bine, închid sursele de producție și împart tichete de ajutoare de la UE pentru vulnerabili. Nu la toți, doar cât să poată sa trâmbițeze că au făcut și au dres, în campania electorală care vine. Ce se întâmplă în restul lumii nu se discută la noi. Că banii sunt tot mai scumpi, că ratele de creștere a dobânzilor au pus presiune pe bănci, care de la mic la mare încep să-și dea duhul, că finanțările tot mai scumpe și costurile de producție generează falimente în lanț în sectoarele vitale, că politicile aberante ale UE privind decarbonizarea ucid sursele de stabilitate economică. Nimic. Știrea că a crescut cu 30% numărul firmelor care s-au închis anul aista în România, comparativ cu anul trecut, trece neobservată. La noi se tot discută despre când cresc pensiile și cum o să se elimine pensiile speciale la calendele grecești. Care pensii nu au cum să crească dacă se închid firmele care angajează oameni care contribuie la fondul de pensii. Doar cu bugetari care administrează banii ipotetici, nu ai cum să ai un fond de pensii sustenabil.

Mișcările din Franța sunt un exemplu despre cum nu se face o politică sustenabilă a fondului de pensii. De ani de zile, Franța a externalizat producția de bunuri, care distrugea mediul. S-a diminuat numărul de locuri de muncă, a scăzut constant numărul de ore de muncă săptămânal, s-a diminuat alimentarea fondului de pensii, capitalul a migrat spre zone mai prietenoase fiscal, a crescut numărul de beneficiari în același timp cu costurile sociale. Au muls vaca de prea multe ori fără să o hrănească și vaca stă să moară. Și acum opoziția comunistă vrea modelul cubanez. Asta se întâmplă când clasa politică este măcinată de corupție endemică. Se duce democrația în gard și urmează haosul. A trecut prin asta și Grecia și urmăm și noi în același model de deteriorare economică. Suntem fascinați de masele de oameni care își cer drepturile în Franța.

Dar câți dintre noi înțelegem că acest tip de rezistență adâncește criza economică deja existentă. Pierderile într-o perioadă de recesiune duc la creșteri exponențiale ale dezastrului. Refacerea va fi tot pe spatele populației care duce și acum greul. Dacă Franța nu este un exemplu care sa ne sperie, să ne uităm la SUA. Inflația este galopantă, politicile de decarbonizare au crescut costurile și dependența de China, lupta pe viață și pe moarte între democrați și republicani a împărțit țara în tabere ireconciliabile, băncile stau la coadă pentru a fi salvate de mașina de tipărit dolari, calitatea vieții americanului de rând s-a deteriorat pentru ca planeta și democrația să fie salvate. Ipotetic. Când politicienii se ceartă pe mize profitabile și sărăcia se instalează  în clasa mijlocie capitalul adevărat migrează, democrația moare și în urma lor rămâne terenul arid pe care se instalează anarhia propovăduită de profeți mincinoși.