Era doar o chestiune de timp până când Joe Biden va face o vizită „surpriză” la Kiev. Și nu a fost neapărat un șoc: în anul care a trecut de la atacul Rusiei asupra Ucrainei, coregrafia cu Volodimir Zelenski a devenit obligatorie pentru liderii occidentali. Dar Biden are o istorie destul de încâlcită cu Ucraina – și o vulnerabilitate.

Asta nu înseamnă că vizita nu a fost importantă. Semnalează, încă o dată, că America – cel mai puternic actor militar și financiar de pe planetă – îl susține ferm pe Zelenski și eforturile sale de a respinge invazia rusă. Biden a promis un ajutor suplimentar de 500 milioane de dolari. Unchiul Sam încă face și desface geopolitica.

Dar merită amintită o altă vizită, relatează The Spectator, mai puțin mediatizată, pe care Biden a făcut-o în Ucraina în 2014, când era vicepreședinte, iar președintele Barack Obama îl însărcinase să se ocupe de „revoluția Maidan”. Pe atunci, el avea de oferit un pachet de ajutor mai modest de 58 de milioane de dolari – precum și un avertisment sever de a „lupta împotriva cancerului corupției”.

Aceste cuvinte însemnau mai mult decât ipocrizie, deoarece la acea vreme Biden era subiectul unei analize amănunțite în legătură cu Hunter, fiul său dependent de droguri, plătit regește în consiliul de administrație a  Burisma, o companie minieră condusă de oligarhul ucrainean Mykola Zlochevsky – un model de corupție, potrivit unui înalt oficial al Departamentului de Stat.

Joe Biden s-a lăudat odată că le-a spus ucrainenilor că trebuie să îl concedieze pe procurorul general Viktor Shokin, care ar fi putut sau nu să fi investigat Burisma. Povestea „Ukrainegate” a fost sursa primei încercări de  destituire a lui Donald Trump.

Trump a fost acuzat că s-a folosit de influența sa pentru a face presiuni asupra lui Zelenski să furnizeze informații compromițătoare despre familia Biden, în schimbul unui posibil ajutor militar american. Aici nu se mai poate vorbi de o “dezinformare rusă”, dar vulnerabilitatea politică a lui Biden în această chestiune ar trebui să fie prea evidentă pentru a fi ignorată.

Mințile curioase s-ar putea întreba dacă Biden și Zelenski au discutat luni despre „Ukraingate” și, dacă da, cum a decurs această conversație.

Există, de asemenea, cazul curios al lui John Hynansky, omul de afaceri american de origine ucraineană, pe care Biden l-a numit în 2009 „prietenul meu foarte bun”.

După criza ucraineană din 2014, fratele lui Joe Biden, Jim, și soția sa, Sara, au primit 900.000 de dolari în împrumuturi legate de o entitate controlată de Hynansky.

Este o coincidență faptul că, între 2009 și 2012, compania lui Hynansky, Winner Automotive Group, a primit peste 20 de milioane de dolari de la Overseas Private Investment Group, un organism federal care acordă împrumuturi pentru dezvoltare internațională?

Nimeni nu știe. În ceața războiului din Ucraina, astfel de întrebări se pierd. Slava!

Cel mai remarcabil răspuns al Europei la războiul Rusiei împotriva Ucrainei nu a constat în mobilizarea de echipamente militare și ajutoare de miliarde de euro.

A fost viteza fără precedent a unei tranziții energetice care, într-un an, a eliminat aproape complet dependența de combustibilii fosili ruși, în încercarea de a sugruma sursa cheie de finanțare a mașinăriei de război a președintelui Vladimir Putin.

Cu toate acestea, chiar și cele mai optimiste perspective ale analiștilor și ale propriilor lideri ai blocului la începutul războiului nu au reușit să prevadă cât de repede ar putea acționa Europa. În urmă cu un an, continentul cheltuia aproximativ un miliard de euro pe zi pentru a plăti gazul, petrolul și cărbunele importate din Rusia. Astăzi, plătește o mică parte din această sumă.

Și a existat, de asemenea, o contribuție semnificativă din partea temperaturilor peste medie care au redus cererea de încălzire, precum și din partea industriilor care pur și simplu s-au închis pentru că nu-și permiteau să plătească energia necesară pentru a funcționa.

Până la sfârșitul anului 2022, gazul rusesc trimis direct în Europa prin conducte a scăzut cu 75% față de anul anterior – și la aproape două luni din 2023, nu există niciun semn de creștere a importurilor.

În timp ce a scăpat de gazul rusesc ieftin, produsul intern brut al UE a crescut de fapt cu 3,5% în 2022. O recesiune a fost considerată inevitabilă încă din toamnă, dar statele UE se așteaptă acum ca economia blocului să crească cu 0,9% în acest an.

„Inflația pare să fi atins apogeul, iar evoluțiile favorabile de pe piețele energetice prefigurează noi scăderi puternice”, se arată în ultimul raport al Comisiei Europene.

O parte din gazul rusesc a fost înlocuită de creșterea fluxurilor din Algeria și Norvegia. Cea mai mare parte a venit pe nave, sub formă de GNL.

Pentru a asigura tot acest gaz, a fost nevoie să se cumpere mult mai mult din SUA și Qatar, ceea ce a însemnat aproape dublarea importurilor de GNL ale UE față de 2021.

Și, în mod ironic, Rusia a servit, de asemenea, drept o sursă tot mai importantă de gaz lichefiat, chiar și în condițiile în care exporturile sale prin conducte către Europa s-au redus.

Utilizarea cărbunelui în Uniunea Europeană a crescut cu 7% anul trecut, în condițiile în care importurile din Rusia au scăzut pe parcursul anului și au fost aproape complet oprite în octombrie, după intrarea în vigoare a sancțiunilor.

Un ajutor substanțial a venit sub forma reducerii consumului atât din partea industriei, cât și a locuințelor. O scădere de 18% a utilizării în 2021, față 14% înregistrată în 2020.  Povestea a fost similară pentru încălzirea rezidențială, care a scăzut și ea cu 15%, potrivit datelor compilate de BloombergNEF din marile țări europene consumatoare de gaze.

Sancțiunile asupra importurilor de țiței aplicate începând din decembrie și asupra producțiilor rafinate, precum motorina, fiind puse în aplicare luna aceasta, înseamnă că importurile de petrol rusesc ar trebui să se oprească în cele din urmă peste un an. Și au fost înlocuite  cu transporturi crescute din SUA, Arabia Saudită și Norvegia.

O piesă centrală a unui program de 200 de miliarde de dolari, care spera să revoluționeze modul în care armata americană va lupta, se umple de praf  într-un depozit din Virginia. Un simbol de 25 de tone al stării de rău la intersecția dintre Pentagon și industria de apărare.

Tunul Non-Line-of-Sight Cannon (NLOS-C), un obuzier autopropulsat de 155 mm, a fost parte integrantă a planurilor armatei de a dezvolta un sistem de înaltă tehnologie care să ajute la contrabalansarea avantajelor numerice ale unor țări similare precum China sau Rusia într-un viitor conflict.

Făcea parte dintr-un concept ambițios de înlocuire a unităților de luptă cu o familie de vehicule terestre și aeriene, atât cu echipaj uman, cât și robotizate, toate conectate wireless.

Un dezastru costisitor

Numai că a fost prea ambițios: așa-numitul program Future Combat Systems a fost afectat de probleme tehnologice, de întârzieri și de costuri în creștere,potrivit Bloomberg. În momentul în care NLOS-C a fost expus prima dată la National Mall din Washington, în 2008, începuseră deja să se formeze îndoieli.

În 2009, Pentagonul a anulat Future Combat Systems – condus de Boeing  și SAIC – pentru a evita ceea ce secretarul apărării de atunci, Robert Gates, a numit un „dezastru costisitor”.

Prăbușirea a ceea ce a fost cel mai mare și mai ambițios program de achiziții din istoria armatei SUA ilustrează modul în care baza industrială de apărare care a stat la baza supremației militare americane timp de decenii nu funcționează corect.

Cât ar rezista SUA într-un conflict cu China

În timp ce invazia Rusiei în Ucraina intră în al doilea an, iar relațiile cu China se tensionează din nou în ceea ce privește punctele fierbinți, de la Taiwan la semiconductori, această realitate ridică urgent semne de întrebare cu privire la capacitatea Statelor Unite de a lupta într-un război.

“Există temeri serioase cu privire la modul în care ne-am putea susține într-un conflict convențional de mare intensitate cu o durată mai mare de câteva săptămâni”, a avertizat Roy Kamphausen, fost strateg pentru China al șefului Statului Major Întrunit și în prezent președinte al Biroului Național de Cercetare Asiatică.Iar o cultură a aversiunii față de risc domnește de la Pentagon până în consiliile de administrație ale giganților din industria de apărare.

Armata americană nu a găsit încă un înlocuitor pentru blindatele Abrams și Bradley. Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) a început un program de proiectare a armelor hipersonice la începutul anilor 2000, doar pentru a-l opri în urma unei serii de teste timpurii nereușite.

Vara trecută a adus un alt semnal de alarmă. În timp ce Washingtonul trimitea Ucrainei rachete antitanc Javelin și rachete sol-aer Stinger, precum și obuziere și muniție, industria de apărare început să își epuizeze propriile stocuri, demonstrându-și lipsa de rezistență.

Sectorul apărării a trecut de la peste 70 de „contractori principali” ce lucrau direct cu guvernul în 1980, la doar 5 la începutul anilor 2000, același număr ca în prezent: Lockheed Martin,  Raytheon Technologies, General Dynamics,  Northrop Grumman și Boeing.

Se preconizează că avionul de luptă F-35 – cel mai scump program de armament din lume – va costa 1,7 trilioane de dolari pe durata de viață, ceea ce echivalează aproximativ cu PIB-ul nominal al Rusiei. În ciuda prețului său amețitor, avionul este încă afectat de un software deficitar.

Un studiu al Institutului Hudson din 2021 a susținut că timpul necesar Departamentului de Apărare pentru a trece de la identificarea unei nevoi la atribuirea unui contract a crescut de la aproximativ un an în 1950 la șapte ani în prezent. Pentru sistemele inovatoare, cum ar fi F-35, poate dura încă 21 de ani pentru a deveni operațional.

Într-o adresă din iulie 2021, generalul Cameron Holt, pe atunci secretar adjunct adjunct al Forțelor Aeriene pentru Achiziții, a estimat că China achiziționează muniții și alte sisteme de arme de ultimă generație „de cinci până la șase ori mai repede decât SUA”.

Pentagonul tratează baza industrială a apărării ca pe „un magazin hardware care are mulți alți clienți”, a declarat Eric Fanning, președintele Asociației Industriilor Aerospațiale.

Aceleași constrângeri asupra producției industriale americane, expuse prin aprovizionarea Ucrainei, s-ar aplica în orice război potențial împotriva Chinei – a cărei economie este de 10 ori mai mare decât cea a Rusiei.

Jocurile de război recente efectuate de CSIS au arătat că SUA ar putea rămâne fără muniții cu rază lungă de acțiune și ghidate cu precizie în mai puțin de o săptămână în cazul unui conflict asupra Taiwanului.