Economiștii se așteaptă ca inflația din zona euro să scadă în februarie la aproape un minim al anului, dar indicele de bază, care exclude elementele volatile precum combustibilii, alimentele și tutunul, va rămâne mai rigid.

Datele preliminare publicate joi vor arăta, potrivit unui sondaj Reuters, o încetinire a creșterii anuale a prețurilor de consum la 8,1% în această lună, față de 8,6% în ianuarie. Acest nivel ar fi mult sub vârful din octombrie, de 10,6%, și ar fi cel mai mic din aprilie 2022.

Cu toate acestea, este probabil ca scăderea să fie determinată de reducerea prețurilor la energie. Inflația de bază ar urma să se mențină la 5,3%, cel mai ridicat nivel înregistrat vreodată. Analiștii prognozează că această tendință va continua pe tot parcursul acestui an.

Iaroslav Shelepko, economist la Barclays, a declarat că inflația din zona euro va înregistra în acest an o „decelerare bruscă, determinată de continuarea dezinflației din sectorul energetic și de repercusiunile acesteia asupra inflației alimentelor și a bunurilor neenergetice”.

Dar a avertizat că relaxarea inflației de bază „va fi probabil și mai treptată, deoarece este nevoie de timp pentru ca dinamica puternică de bază să se dezghețe”.

Presiunile subiacente încăpățânate asupra prețurilor vor continua să susțină argumentele pentru ca Banca Centrală Europeană să majoreze costurile de împrumut. Piețele au luat în calcul o creștere de jumătate de punct procentual la ședința BCE din 16 martie. Aceasta ar duce rata de depozit la 3 procente.

Joi, BCE va publica, de asemenea, bilanțul ședinței de politică monetară din februarie, care s-a încheiat cu o creștere de jumătate de punct procentual. Investitorii o vor monitoriza pentru a evalua mai multe detalii privind traiectoria planificată pentru ratele de dobândă după luna martie.

Pe cealaltă parte a Atlanticului, datele rămân optimiste. Companiile americane vor continua să raporteze săptămâna viitoare rezultatele celui de-al patrulea trimestru. Ar trebui să ofere investitorilor o imagine asupra încrederii consumatorului american și a economiei în general.

Multe națiuni se luptă cu o inflație încăpățânat de mare, dar creșterea prețurilor a fost mai puțin dramatică în Elveția. Care sunt motivele?

Inflația în Țara Cantoanelor a atins în 2022 un maxim al ultimilor 29 de ani, de 3,5%. Deși pare încă ridicată pentru standardele elvețiene, este cu mult sub ratele altor economii avansate, cum ar fi SUA (9,1%), Marea Britanie (11,1%) și zona euro (10,6%).

Există explicații. Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume, cu un PIB pe cap de locuitor care îl depășește pe cel al Statelor Unite, Japoniei și Germaniei.

De asemenea, Elveția găzduiește unii dintre cei mai bogați cetățeni din lume, cu o avere medie de 696.604 dolari – și un cost al vieții foarte ridicat. Zurich și Geneva s-au menținut anul trecut printre cele mai scumpe 10 orașe din lume, potrivit Economist Intelligence Unit, chiar și în condițiile în care inflația a dus la creșterea costului proprietăților în metropole precum Singapore și New York.

„Pentru că elvețienii sunt, în medie, destul de bogați, ponderea cheltuielilor în bugetul general al gospodăriilor nu este la fel de mare ca în alte țări”, a declarat Tobias Straumann, profesor de economie la Universitatea din Zurich, pentru CNBC.

Un alt motiv pentru stabilitatea prețurilor din Elveția este dat de forța francului elvețian. Moneda țării s-a întărit în mod constant, crescând în valoare pentru a ajunge la paritate față de euro în 2022. În timp ce multe valute s-au prăbușit în fața unui dolar american în creștere, francul elvețian s-a menținut stabil pe fondul volatilității din Europa.

Acest lucru se datorează în mare parte statutului său de monedă „refugiu sigur” sau de activ defensiv. Francul elvețian este puternic susținut de rezerve mari de aur, obligațiuni și active financiare, care ajută Banca Națională a Elveției să asigure stabilitatea monedei în perioadele de volatilitate.

Elveția importă bunuri și servicii în valoare de aproximativ 302 miliarde de dolari în fiecare an, majoritatea provenind din țările vecine din UE. Un franc elvețian mai puternic oferă o reducere efectivă la aceste importuri.

În același timp, Elveția exportă o sumă aproape egală de 305 miliarde de dolari pe an – care cuprinde în mare parte bunuri și servicii cu valoare mai mare, cum ar fi ceasurile și produsele farmaceutice, care sunt mai puțin sensibile la fluctuațiile de preț decât mărfurile cu marje reduse, produse în masă.

De asemenea, Elveția este mai puțin expusă la unii dintre factorii externi care au determinat creșterea prețurilor în 2022, cum ar fi războiul Rusiei în Ucraina. Și mai puțin dependentă de importurile de petrol și gaze decât unii dintre vecinii săi europeni.

Pe lângă energie, Elveția are un control strict al prețurilor bunurilor și serviciilor, ceea ce o face mai puțin sensibilă la fluctuațiile provocate de inflație.Dintre produsele de bază utilizate pentru a măsura inflația în zona euro, inclusiv alimentele, locuințele și transporturile, aproape o treime (30%) fac obiectul reglementării prețurilor – mai mult decât în orice altă țară europeană.

În diplomație, ceea ce nu se spune contează adesea mai mult decât ceea ce se spune.

După ce președintele chinez Xi Jinping s-a întâlnit cu regele Arabiei Saudite în decembrie, ambele națiuni au emis lungi comunicate de presă în care au lăudat relația înfloritoare dintre saudiți și China în „toate domeniile”. Dar, în peste 5.000 de cuvinte, declarațiile nu au spus nimic despre ideea mult vehiculată de a folosi yuanul pentru a stabili prețul petrolului.

Comunicatele nu spuneau absolut nimic despre acest lucru. Inevitabilitatea unui petroyuan a devenit o idee populară în blogosfera financiară, relatează Bloomberg. Există un motiv: China își încordează mușchii ca putere emergentă, cu scopul de a detrona dintre cele mai vizibile și durabile semne ale hegemoniei de 75 de ani a SUA în Orientul Mijlociu.

Prin urmare, introducerea unui petroyuan și prăbușirea petrodolarului care ar urma, ar  putea slăbi întregul sistem financiar american. Lucruri foarte grave. O redesenare a hărții economice globale.

Dar povestea este o iluzie, oricât de uimitoare ar fi. Opinia cercurilor guvernamentale din Riyadh, Abu Dhabi, Kuwait City sau Doha despre petroyuan – chiar și în săptămânile care au urmat vizitei lui Xi – este fără echivoc: petrodolarul este aici pentru a rămâne. Dolarul este liber convertibil, yuanul nu este; dolarul este lichid, yuanul nu este. Cine are vrea o monedă administrată, produsă de o mașinărie financiară opacă și imprevizibilă? În niciun caz lumea petrolului.

Există totuși un sâmbure de adevăr în povestea petroyuanului. Xi a încurajat Orientul Mijlociu să adopte yuanul pentru comerțul cu petrol. Dar, în loc să stabilească prețul petrolului în yuani, așa cum mulți se așteptau, a cerut pur și simplu producătorilor să accepte plăți în yuani.

Thani Al Zeyoudi, ministrul comerțului din Emiratele Arabe Unite, a declarat că țara sa este pregătită să discute despre reglementarea schimburilor comerciale în diferite valute, dar numai în cazul afacerilor „non-petroliere”.

Apetitul producătorilor OPEC de a stabili prețul petrolului în yuani folosind o bursă chineză este aproape nul. După ce au petrecut 60 de ani construind un cartel formidabil, de ce ar ceda națiunile din Orientul Mijlociu puterea de stabilire a prețurilor Chinei?

Dincolo de controlul capitalului chinezesc, producătorii de țiței au și alte motive pentru a rămâne alături de bancnota verde.

Unul esențial este faptul că majoritatea monedelor lor sunt ancorate la dolarul american, ceea ce necesită un aflux constant de dolari pentru a susține aranjamentul. Aceste economii sunt deținute în conturi în dolari, astfel încât țările din Orientul Mijlociu au interesul de a menține dolarul puternic. Fanii petroyuanului minimalizează importanța legăturilor valutare.

Un argument favoarea petroyuanului este faptul că SUA au transformat dolarul în armă prin intermediul sancțiunilor petroliere impuse Venezuelei, Rusiei și Iranului, ceea ce face ca o plată alternativă să fie nu numai probabilă, ci și necesară.

Poate, dar aceasta nu este prima dată când americanii impun sancțiuni petroliere, iar dolarul nu a avut de suferit. Libia a cerut – și a obținut – plata în monede europene în anii 1990, la fel ca și Irakul.

În mod ironic, singura petrovalută nouă care a apărut în ultima vreme a fost dirhamul Emiratelor Arabe Unite. India o folosește pentru a deconta unele tranzacții petroliere cu Rusia, ocolind sancțiunile americane. Dar, în ultimii 25 de ani, dirhamul a fost ancorat la dolarul american – un alt indiciu că numai petrodolarul contează cu adevărat.

Administrația lui Joe Biden speră să declanșeze o revoluție verde prin oferirea de subvenții de sute de miliarde de dolari companiilor de energie curată, dar legislația emblematică a președintelui american amenință, de asemenea, să declanșeze un nou război comercial cu Europa.

Legea privind reducerea inflației(IRA), adoptată de Congresul american în vara anului trecut, alocă aproximativ 369 de miliarde de dolari sub formă de granturi, împrumuturi și credite fiscale pentru implementarea energiei regenerabile și a tehnologiilor curate pe teritoriul SUA.

De la adoptare, 90 de miliarde de dolari au fost investite în proiecte de energie curată în această țară, de la fabrici de panouri solare la  vehicule electrice. Și, în multe sectoare, companiile sunt recompensate pentru că construiesc echipamente la nivel național sau se aprovizionează cu componente și minerale esențiale din SUA sau din țările cu care SUA au încheiat un acord de liber schimb.

Prin urmare, legea i-a alarmat pe partenerii comerciali din Europa. „Amenință să fragmenteze Occidentul”, a avertizat președintele francez Emmanuel Macron.

Oficialii Uniunii Europene au acuzat Washingtonul că discriminează companiile europene și încalcă normele comerciale globale supravegheate de Organizația Mondială a Comerțului – în special în sectorul vehiculelor electrice, unde companiile obțin creditul fiscal integral dacă fabrică mașini în America de Nord.

David Kleimann, expert în comerț și cercetător invitat la think-tank-ul european Bruegel, spune că, deși IRA este un act legislativ binevenit în domeniul climei, include „subvenții care denaturează comerțul”, inclusiv prevederi pentru fabricarea în SUA, care sunt interzise în conformitate cu normele OMC.

Ca răspuns, UE lucrează la propria sa serie de subvenții ecologice, începând cu propuneri de relaxare a normelor stricte ale blocului privind ajutoarele de stat.

Cu toate acestea, subvențiile corespunzătoare de o parte și de alta a Atlanticului au provocat îngrijorări legate de faptul că întreprinderile vor „cumpăra subvenții” – jucând guvernele unele împotriva altora și localizându-și afacerile în domeniul cel mai profitabil.

La începutul acestei luni, ministrul francez de finanțe, Bruno Le Maire, și ministrul german al economiei, Robert Habeck, au efectuat o vizită comună rară la Washington, întâlnindu-se cu reprezentantul comercial al SUA, Katherine Tai, cu secretarul pentru comerț, Gina Raimondo, și cu secretarul Trezoreriei, Janet Yellen.

Le Maire a declarat că au fost cu toții de acord cu privire la necesitatea unei „transparențe totale în ceea ce privește nivelul subvențiilor și al creditelor fiscale” acordate companiilor.

Însă unii analiști au estimat că nivelul total al subvențiilor acordate în temeiul legislației americane ar putea fi mult mai mare decât cel prevăzut de Biroul de buget al Congresului.

Totodată,  există preocupări legate de faptul că subvențiile de pe ambele părți ale Atlanticului ar putea distorsiona industriile și ar putea duce la supracapacitate.

Se poate spune că tranziția către Net Zero a început cu stângul: dacă SUA și UE se poticnesc deja în controverse ecologice, atunci se încinge un alt război comercial în numele energiei curate. Și nu merită.