Persist și revin: „adăugăm guanciale, pecorino și haide să montăm pastele”. Limbă română, deh! Șunculiță, generic, falcă de porc mai precis, că guancia e obraz, spre deosebire de panceta, burtă, și brânză de oaie uscată și rasă. A monta – a bate, a amesteca. Și paste, că numai paste am mâncat la mama acasă. Macaroane da, cu brânză sau cu nuci și cu zahăr. „Facem un risotto cu funghi porcini”. Hribi cenușii mai în clar. Pilaf cu ciuperci, doi lei porția la „Simplon”, pe vremuri! „Țuchini și hașme”. Adică dovlecei și arpagic, hașma, hagima find un regionalism. Sau cum zice ăla cu facies de bucătar de penitenciar, de se dă amploaiat al naționalei de trosbal.

Numai pe legume îi ține, când e știut că sportivii au program de supraalimentație. Politichie corectă și corectată. Grătare, mici și bere peste plaiuri. Înainte vreme nu era moda asta, nici nu aveai curte sau pădure, ca neamul prost. Trânteai câte un grătar și mirosea pe toată scara. Era moda cabanoșilor, a olteneștilor, a momițelor, rinichilor și mai ales a puiului la ceaun, cu numeros mujdei. Ca la Bumbești. Prima pizzerie s-a fost deschis aproape de Drept și de Plevnei, la Trifoiaș. Se ședea la coadă fiindcă erau câteva mese. Fraților, geaba reglați comunismul la tranzistor, dați înapoi mai mult, suntem pe la Heliade Rădulescu. Neștiind limba, neștiind nici să ducem la gură, încropim cu ce s-a găsit. Vorba lui Nea Guță Băieșu: „ce-aveți de mâncare?”; „ardei umpluți”; „cu ce?”; „cu mâna și cu ce s-a găsit”. (Aia cu mâna e de la mine!). De la „deci”-ul înfierat de alde Pruteanu și de la accentuarea vertiginoasă a proastei ăleia de telejurnal de la „Proștii și câștigi” s-a borșit limba română. Am tot scris și nu repet, oricum în urmă cu câteva zile a tras un reportaj excelent Cornel Nistorescu. Despre atmosfera de MAT a unui club de la mare. Ei, club; baracă. Vai, și pe-asta, marea cea mare o revendicăm mai dihai ca pe-o casă naționalizată, mai ales că s-a lipit la noi în 1878. Când Marile Puteri ne-au jucat în foi de viță și ne-au dat și nouă pe la nas ideea de stat, încropit de fapt mai înainte printr-o șmecherie băștinoasă de colonelul Cuza. Clubul este o adunare exclusivă, nu o adunătură. Nu aveam cluburi, aveam cenacluri și locuri de pierdere și de antologie, ca Singapore, devenită mai apoi Peștera, Odobești – aia unde cântă Fane-Ncurcălume din seria cu BD, Podgoria, Katanga, Madame Candrea etc.

Neam nedospit, vorbă de Nenea Iancu, dar și cu nas pe sus, precum coada de capră râioasă. Neam de căruțași aburcat în merțane și suvuri cu geamuri smolite, că suntem și importanți. Toți suntem mari, avem proiecte din care nu iese nimic, niciodată, nu ne reproșăm nimic, nu am greșit nicăieri și după ce ne ușuiesc, mazilesc șefii ăi mari plângem că aveam atâtea de făcut și nu are cine le continua. Păi dacă le aveai în plan de ce nu le-ai executat, neicusorule? Și, mai ales, spunem „câteva idei”. Alde Pârțea, Falcă și Pătrășcoiu. Chiar și Romîșcanu ăla, dezinvolt pe stomacul gol și fără bibliografie. Cică și ăsta tot de pe la Putzău provine. Măcar ca ales și cules, nu știu dacă și născut coloșa. Câteva, auzi dumneata! Arhimede, Descartes, Einstein au avut una, mare și lată, dar au stâmbat puțin roata lumii. Ăștia au câteva. Și ce fac cu ele? Sau ca ăia care clefetesc și clipocesc vorbe grele, pline de apă chioară, precum ăle de pe TVR Cultural. Postul aista a fost inventat și oprit pare-mi-se de singurul prezident competent al TVR din ultimii treizeci de anișori, profesorul Răzvan Theodorescu. Îmi spunea că prea devenise gășcar canalul cu pricina și nu se uita niciun câine la el. Acum îl reiau cu același colb povincial.

Regula celor trei R: reducere, reutilizare, reciclare. Cică introdusă de premierul japan în 2004, la G8, ca la șah. Ce mai, Apărarea Caro Kann. Nea Nicu o propovăduia pe-asta cu 3R încă de prin anii ‘80, dacă nu de mai devreme. Sigur că nici atunci nu era a noastră, o preluam critic de la vreun Tito, că doar ne aflam „în curs de dezvoltare” și „nealiniați”. Era pe vremea autogestionării. Acum mergem la Înalta Poartă la o măslină și nu suntem în stare să ne facem temele, mai plusăm cu o sută vechimea relațiilor dintre noi, precum vietatea asta de la Cultură. Ce mai e suta în ziua de azi?

Sticle și borcane la schimb, ca astăzi în Nemția. La noi erau centre numite cu inițiale, ICVA. Exact asta facem de o Istorie și ceva. De la (h)ora H și un sfert. Cărăm ambalaje, desfacem gunoaie și le punem în capul trebii, radem etichete și schimbăm denumiri de străzi. Bulivarul Elisabeta, fost Mihail Kogălniceanu. Poate cel mai frumos pod al Parisului, și ca deschidere spre esplanadă este Alexandre III, de ce nu i-or fi schimbat numele? Că, Slavă Domnului, au un sac de regi, nu trei, patru și ăștia înșurubați cu mâna. Unde mai pui că Alexandre cela nu e Machedon, ci Țarul tuturor Rusiilor și nu a poposit la bistrou în Paris invitat! Să vă spun una bună. După ‘90 mă împrietenisem cu un ziarist de la Le Monde, un tip trunchios, cu hoit de Legiune Străină. Că doar nu credeți că-i apuca pe ăștia dragul de România așa brusc, dacă nu aveau vreo temă!? Și foarte bine, măcar să hie de bună calitate și să scrie corect. Și să știe unde vine România. Un tip haios, cald, mai tânăr ceva, care mi-a arătat măruntaiele radacției și m-a și invitat la ei, de-abia se mutaseră cam pe la Re’publique. Coboram din metrou sau nu-ș ce făceam, că stațiile metroului parizian sunt excelent desenate și amplasate, la câteva sute de metri una de alta. Și pe linia 5 văz plăcuța aia albastră cu Stalingrad. „Hopa, zic: nici rușii nu mai au denumirea, e Volgograd acușica, voi o păstrați”! Și aici vine ceva scrâșnit: „mon pote, noi păstrăm Istoria”. Îmi venea să-l înjur, mama lui de parigot, dar am înghițit gălușca. Noi nu, o recitim ca-n Șotronul lui Cortazar, de unde apucăm.