Mult trâmbițata „ofensivă de primăvară” a Ucrainei nici măcar nu a început încă, dar politicienii occidentali o folosesc deja pentru a-și reformula gândirea cu privire la războiul Kievului împotriva lui Vladimir Putin.

Începutul ofensivei,  posibil așteptat chiar în această lună după unii analiști militari,  a fost o concluzie previzibilă încă din iarnă. În timp ce solul era înghețat, ucrainenii și rușii – unități ale armatei regulate, precum și mercenari ai Grupului Wagner – s-au imobilizat reciproc într-un conflict sângeros de uzură cu puține mișcări.

Între timp, ucrainenii primeau și erau instruiți pentru a folosi arme noi, inclusiv tancuri grele de luptă necesare pentru un contraatac. Prin urmare, ar începe să recucerească regiunile ocupate de ruși. În mod ideal, ar marca un punct de cotitură care ar duce în cele din urmă, la negocieri de pace acceptabile pentru Kiev.

O problemă este cum au folosit rușii propriile avantaje, subliniază Bloomberg. Deoarece au făcut curățenie etnică în teritoriile ucrainene aflate sub controlul lor. Acolo stăpânește o identitate definită de propaganda de la Kremlin.

Scopul lui Putin este să se asigure că Donețk, Herson, Lugansk și Zaporojia – ca să nu mai vorbim de Crimeea – nu vor mai putea deveni niciodată cu adevărat ucrainene.Simultan, forțele ruse și-au întărit pozițiile, pot să respingă ofensiva ucrainenilor – sau măcar să o limiteze.

Între timp, liderii politici, de la Washington la Bruxelles și Berlin, au făcut tot posibilul în a menține coeziunea occidentală pentru a ajuta Ucraina pe cale diplomatică, economică și militară. Și au adoptat ofensiva “de primăvară” ca  o retorică preferată.

De fapt, afirmația lor este: „Să dăm Kievului ceea ce are nevoie acum și în curând războiul se poate termina, ca să putem reveni la normal”. Asta înseamnă o beție cu apă chioară.

Ce s-ar întâmpla dacă această contraofensivă ar reuși? Ce s-ar întâmpla dacă forțele lui Putin s-ar prăbuși într-o debandadă? Dacă ucrainenii recuperează cele patru regiuni anexate de ruși toamna trecută? Și dacă recuperează chiar și Crimeea?

Teama este încă o dată că Putin, simțindu-se încolțit și umilit și temându-se de propria sa dispariție de pe scena politică, ar escalada atunci la atacuri nucleare.

Ce se întâmplă dacă ucrainenii nu reușesc să recucerească mult teritoriu până la vară? Ar însemna asta că toate acele tancuri Leopard 2 și Challenger au fost în zadar? Ar însemna că Occidentul ar trebui să refuze Kievului avioane de luptă americane sau europene în următoarea rundă?

Și ce se întâmplă dacă ucrainenii împing până în Crimeea, iar Putin se va încinge din nou  cu sabia nucleară, sau chiar o va scoate din teacă? Ar da atunci Occidentul înapoi și ar abandona Kievul?

O problemă conexă în dezbaterea occidentală este faptul că o parte subliniază doar necesitatea de a-i sprijini pe ucraineni în lupta lor,  în timp ce cealaltă parte subliniază imperativul negocierilor de pace.

Realitatea este că, indiferent de cum se va desfășura ofensiva ucraineană, acest război se va prelungi probabil ani de zile. N-ar trebui ca aliații lui Volodimir Zelenski să mizeze pe capitularea Rusiei, discuții de pace și concesii.

Ce se alege de “autonomia strategică” a Europei în afara umbrelei americane? Comentariile președintelui francez Emmanuel Macron la întoarcerea din China (“Europa trebuie să își reducă dependența față de Statele Unite și să evite să se lase antrenată într-o confruntare între China și SUA în legătură cu Taiwanul”) au stârnit recent indignare în comunitatea transatlantică. Iar cea mai aprigă reacție a venit din Europa Centrală și de Est.

Macron a pus accentul pe teoria sa preferată de „autonomie strategică” pentru ca Europa, probabil condusă de Franța, să devină o „a treia superputere”.

Dar majoritatea guvernelor europene se tem să nu facă vreun rău relației cu Statele Unite, întrucât angajamentul americanilor pentru apărarea Europei s-a dovedit mai vital ca niciodată odată cu războiul din Ucraina, notează Politico. Dar s-ar putea să existe o oarecare iluzie în a crede că acest angajament poate fi invocat la nesfârșit.

De la invazia Rusiei în Ucraina, majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est au avertizat că Occidentul nu este suficient de dur cu Rusia, că dependența de hidrocarburile rusești este o greșeală strategică și că dialogul cu președintele Vladimir Putin echivalează cu o binecuvântare pentru comportamentul său. De asemenea, li s-a dat dreptate când au spus că doar SUA ar putea merge efectiv în ajutor.

Prin urmare, aceste țări sunt fericite să îngroape acum conceptul de „autonomie strategică” europeană, care se referă la capacitatea continentului de a acționa și de a decide pentru sine – adică fără a cere permisiunea Americii.

Momentul  vine după patru ani de eforturi susținute de Franța pentru a consolida „autonomia strategică europeană”, când fostul președinte american Donald Trump se afla la Casa Albă, dând europenilor o imagine a ceea ce ar putea fi o relație tranzacțională și orientată spre interior a SUA cu Europa.

Asistăm, așa cum mulți afirmă, la o schimbare a raportului de forțe intraeuropean în detrimentul „vechii Europe” și la o ultimă etapă a autonomiei strategice?

Răspunsul nu se află nici în Ucraina, nici la Bruxelles, nici la Varșovia, nici la Paris, ci la Washington. Și, indiferent cine va câștiga președinția în 2024, atât democrații, cât și republicanii vor ca națiunile europene să își asume o mai mare parte din povara militară în Europa.Încadrată astfel, construirea unei apărări europene mai autonome este urgentă.

Șarpele care își mușcă propria coadă

Cu siguranță, de ambele părți ale Atlanticului se recunoaște pe scară largă faptul că Europa trebuie să fie mai proactivă și să cheltuiască mai mult pentru apărare. Dar, până acum, în ceea ce privește politica, răspunsul din partea majorității capitalelor UE și a experților transatlantici este că obiectivul ar trebui să fie un „pilon european mai puternic în cadrul NATO”.

Reflexul Europei de a se ascunde în spatele SUA a fost împins la apogeu odată cu întârzierea furnizarii de tancuri Leopard către Ucraina. SUA au intervenit cu  M1 Abrams. Și, deși acest episod a fost prezentat ca o dovadă a hotărârii armatei americane, el este, de fapt, o demonstrație flagrantă a costului indeciziei europene.

Un alt exemplu frapant este cel al achizițiilor publice. În condițiile în care majoritatea țărilor europene alocă noi resurse pentru a-și moderniza armata, o mare parte din comenzile făcute până în prezent sunt în beneficiul furnizorilor non-europeni, cum ar fi SUA, Israel sau Coreea de Sud.

Unii spun că acest lucru arată că baza industrială a Europei nu este pregătită, sau suficient de competitivă, pentru timp de război – dar pare situația șarpelui care își mușcă propria coadă. Europa nu se va ridica niciodată la nivel dacă nu simte necesitatea sau nu crede în capacitatea sa de a construi o bază industrială de apărare robustă și proprie.

Dacă “autonomia strategică” s-a dovedit a fi prea divizivă pentru a servi drept un concept atractiv pentru viitor,  există o nevoie urgentă de „reconciliere strategică” între Estul și Vestul Europei – indiferent de etichetă. Pentru ca Europa să devină propriul furnizor de securitate, este nevoie de mult mai mult și la scară mai mare.