Sincer nu voiam să discut despre situația politică de la noi dar o știre mi s-a părut foarte interesantă. Mă uit și văd că politicieni români sunt sub presiunea evenimentelor.

Scriam că ministrul de externe, domnul Emil Hurezeanu, ar trebui să meargă împreună cu șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, la Washington, pentru a discuta la Departamentul de Stat și la Pentagon situația din România și din flancul estic al NATO (aici mă refer în primul rând al situația de la Marea Neagră și de la gurile Dunării). Guvernul și-a exprimat dorința de a trimite un emisar la Washington, un fel de trimis special al Guvernului și al Președinției României. Se vehiculează două nume Burduja Sebastian sau  Florin-Lazăr Vlădică, unul ministru și altul consilier al președintelui interimar, unul cu studii în SUA la Stanford și altul cu legături în industria de apărarea  a Americii (absolvent de medicină veterinară și fost șef al înzestrării armatei, cel care a cumpărat sistemul Patriot). Este o dovadă că sistemul politic din România nu a pariat pe câștigarea de către Donald Trump a președinției SUA.

Pe vremea președintelui Emil Constantinescu relațiile erau atât cu Democrați cât și cu Republicanii. Din câte știu sponsorizările, în campaniile electorale americane, cele care se făceau pe vremea când prim-ministru era Nicolae Văcăroiu (așa fac serviciile de informații sponsorizează clandestin campanii electorale acolo unde au interese-și pe vremea comunismului noi făceam astfel de sponsorizări în Occident), mergeau către ambele partide și erau oameni de legătură din servicii cu omologii americani. Naveta București-Washington era permanentă. Pe măsura ce România a evoluat pe arena internațională am cam uitat ce trebuie să facem, noile generații din servicii având alte obiective, unele interne și mai puțin externe, asta și datorită unei abordări lipsită de orizont geopolitic a politicienilor noștri sau a liderilor lor care nu au fost școliți în străinătate. Trebuie să înțelegeți că serviciile nu fac politica externă ele propun politicienilor direcții de acțiune și aceștia decid linia care trebuie urmată. Aici președintele are un cuvânt important de spus în CSAT. Un moment important, în cursul istorie românilor, pe care-l amintesc, a fost relația noastră cu  Scaunul Papal, relație care deschis ulterior multe uși.

Am apreciat în mod deosebit vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999, nu atât pentru semnificația multiseculară a primului drum al conducătorului Bisericii Catolice într-o țară majoritar ortodoxă, după Marea Schismă, cât pentru lansarea, în plin conflict, a Apelului pentru Pace în fosta Iugoslavie, în prezența unor reprezentanți de frunte ai sârbilor, croaților și albanezilor, pe care Constantinescu îi invitase cu această ocazie la București. Eram în cărțile Balcanilor. La vremea aceea secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright înțelesese de la Brzezinski, fostul consilier pentru Securitate Națională̆ al președintelui Carter, un emigrant născut în Polonia, cât de important fusese apelul Papei Ioan Paul al II-lea (un polonez), în timpul dictaturii  militare a generalului Iaruzelski, rostit la Cracovia: „Nu vă temeți!“. De fapt vă devoalez un lucru: următorul papă după Ioan Paul I adică  Albino Luciani, urma să fie cardinalul german Joseph Ratzinger nu cardinalul Karol Jozef Wojtyla.

Cel care l-a promovat pe Ioan Paul al II-lea a fost chiar Brzezinski cu promisiune către  Ratzinger că va urma. Și așa a fost. Datorită mesajelor transmise de Brzezinski și de Madeleine Albright, și eu însumi am înțeles cât de important era rolul Poloniei în flancul estic al noii „Lumi Libere“. Eu am avut privilegiul  de a-l înțelege de la generalul polonez, Henri Tacik, care a fost colegul și bunul meu prieten de la Universitatea de Apărare a SUA (National Defense University). Necesitatea deschiderii NATO spre Europa Centrală și de Est și, mai ales, Parteneriatul Strategic al Poloniei cu SUA era un punct crucial la vremea aceea. Atunci Constantinescu a vizitat Polonia pentru prima vizită de stat a sa, și a început o relație cu Kwasniewski și cu Walesa la propunerea serviciilor și în pregătirea acestora. Decizia a fost a lui Constantinescu iar propunerea a venit de la colaboratori și de la servicii.  Atunci Constantinescu a creat așa numitele ”triunghiuri diplomatice”-trilaterale-Polonia–România–Ucraina și, apoi, România–Ucraina–Republica Moldova, România–Bulgaria– Turcia (un alt partener strategic al SUA) și România– Bulgaria–Grecia, care au fost botezate la Departamentul de Stat al SUA „Triunghiurile lui Constantinescu“. Cine mai știe despre aceste inițiative astăzi? Aproape nimeni! Poate numai ministrul de externe domnul Hurezeanu, unul școlit în Occident și cu relații în SUA. Noi aici  pe plaiurile mioritice suntem sub cupola ”să moară capra vecinului”. De ce Hurezeanu nu este bun? Că l-a promovat Iohanis? Poate. Dar realitate este alta. Vă bucurați când îi auzeați vocea lui la Europa Liberă în timpul comunismului, nu-i așa?

Acum este foarte bun dar trebuie înlocuit probabil cu personaj mai actual, inventat după 89. Nu zic nu, într-adevăr lumea s-a schimbat odată cu venirea lui Trump, dar lumea asta trebuia anticipată, trebuia să fim pro-activi nu re-activi. Și tot din aducerile aminte pot spune că înainte de invazia rusă în Ucraina oameni de stat care au permis evoluția NATO spre Est au plecat din lumea asta, dar ei ne-au făcut nouă românilor numai bine. Am să-i amintesc pe Madeleine Albright, apoi pe fostul preşedinte al Belarusului (1991-1994), fizicianul Stanislav Șuşkievici, şi pe fostul preşedinte al Ucrainei, Leonid Kravciuk (1991-1994). Ultimi doi au semnat, în 1991, la casa de vacanță a lui Șuşkievici din pădurea Bialowiecka, împreună cu Boris Elțîn, actul de independență al Rusiei, Ucrainei şi Belarusului, marcând destrămarea URSS. După declararea independenței, preşedintele Șuşkievici a decis renunțarea unilaterală, fără condiții, la arsenalul nuclear de pe teritoriul Belarusului, care, în acel moment, era mai mare decât cele ale Marii Britanii şi Franței luate la un loc. Leonid Kravciuk a luat o decizie asemănătoare expediind spre Rusia, în martie 1996, primul transport din cele 1900 focoase nucleare. Urmarea acestei decizii: a fost obligat să demisioneze. A urmat Leonid Kucima, a semnat, la 5 decembrie 1994, Memorandumul de la Budapesta. Ce spunea acesta: că a treia putere nucleară a lumii, adică Ucraina (avea un stoc de arme mai mare decât Marii Britanie, Franța şi China laolaltă) va transfera stocul de arme nucleare către Rusia  în schimbul obligației asumate de Rusia, Statele Unite şi Marea Britanie că vor „respecta independența, suveranitatea şi frontierele existente“. Și ce s-a întâmplat, știm cu toți. Și ca să închei acest scurt excurs vă mai aduc aminte că alături de Madeleine Albright și ministrul de externe britanic Malcolm Rifkind, şi el fiul unor emigranți din Lituania, căsătorit cu o poloneză, pledau în discuțiile în 1997 pentru garantarea „frontierelor existente“ ale Ucrainei. Știau ei, cei de școală veche, ce voia de fapt Rusia: reconstituirea Tratatului de la Varșovia cel care asigura adâncimea strategică necesară generalilor ruși, adică pe înțelesul profanilor distanța de la Moscova la Berlin care asigură timpul necesar unei rachete occidentale să lovească Moscova (adică un timp mai lung care dă un răspuns militar rus pe măsură). Și aici fac un scurt comentariu: vedeți cât de importantă este emigrația.

Noi românii îi folosim pe emigranții noștri? Va spun eu: prea puțin către deloc! Prim-ministrul Ciolacu are revelații, din fericire care sunt reale și citez:  „Eu vreau să fiu foarte clar: securitatea României este dependentă de parteneriatul cu SUA şi apartenența României la NATO. Să începi să înjuri America pentru anumite mofturi, pentru că au tăiat banii lui Soros, pentru că anumite structuri funcționau în anumite state, inclusiv în România, într-un anumit fel, mi se pare un pic de nepatriotism, să fiu elegant. Practic, securitatea României este cea mai importantă”. Da, asta este adevărul, am fost nepregătiți pentru venirea lui Trump și am crezut prea mult în birocrația, uneori stupidă, de la Bruxelles. Poate și datorită conducerii ”luminate” a lui Iohanis cel care a șocat Occidentul cu cerea de a fi secretar general NATO. Ce face Bruxelles astăzi cu relația cu America? Se chinuie și fuge repede în China (!?). Există o părere că Europa va îmbrățișa China pe măsură ce se va îndepărta de Statele Unite sub Trump, dar asta nu are un sens logic. Europenii sunt cei mai expuși. Pe măsură ce SUA impun tarife, toate acele mărfuri chineze care ar fi făcut obiectul unui dumping în SUA vor fi aruncate în Europa. De asemenea, UE a tăcut în ultimul timp când vine vorba de încălcările drepturilor omului din China, de sprijinul Rusiei în războiul din Ucraina sau de activitatea beligerantă în mările din jurul Taiwanului și Filipinelor. Avem o lipsă de coerență europeană în politica externă a comunități. Nimic din toate acestea nu sugerează că acordul de investiții UE-China este aproape de a fi reînviat, dar să vedem unde se află busola morală a Europei în timp ce încearcă să-și protejeze propria economie.

Singurul politician lucid este Emanuel Macron. Să nu va surprindă pentru ca el își dorește o Europa autonomă din punct de vedre strategic condusă de Franța. Asta voia și De Gaulle, numai că atunci nu erau create condițiile necesare. Comunitatea Europeană era la început, NATO la fel iar ajutorul american era la cote înalte. Demarcația Est-Vest era pe zona Fulda Gap, o zonă cuprinsă între granița Hesse-Thuringia, fosta graniță interioară cu Germania și Frankfurt pe Main conținea două coridoare de zone joase prin care tancurile sovietice și ale aliaților din Pactul de la Varșovia, ar fi putut conduce un atac surpriză pentru a obține traversări ale râului Rin și a pătrunde în Occident. Numită după orașul Fulda, Fulda Gap a fost considerată din punct de vedere strategic un punct important în timpul Războiului Rece din 1947–1991. Fulda Gap corespunde aproximativ traseului de-a lungul căruia Napoleon a ales să-și retragă armatele după înfrângerea (16-19 octombrie 1813) în bătălia de la Leipzig. Președintele francez Emmanuel Macron va găzdui astăzi la Paris peste 30 de lideri, în cea mai recentă încercare a Europei de a-și consolida capacitățile de apărare și de a se pregăti pentru orice scenariu de după încetarea focului în Ucraina. Noi trebuie să rămânem cu Europa dar Parteneriatul Strategic cu SUA este la fel de important ca și banii care vin de la Bruxelles și pe care nu reușim să-I luăm pentru că nu facem reformele necesare. De ce? În opinia mea Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) a fost scris cu ….sandalele în picioare de un grup de neomarxiști! Cât despre emisar susțin cu tărie trimiterea lui la Washington dar și remodelarea ambasadei noastre acolo. Poate că unii de acolo ar trebui să plece ei singuri datorită incompetenței diplomatice crase! Să scrii despre ciorbă, ciorbă și iar …ciorbă la meniul principal! Cum ar zice nenea Iancu Caragiale: ”Halal diplomație!”