Statele Unite și Arabia Saudită privesc dincolo de conflictul petrolier de anul trecut pentru a se concentra asupra unor acorduri de apărare în valoare de miliarde de dolari. Un efort diplomatic pentru a repara o alianță care anterior era puternică.

Administrația președintelui Joe Biden și-a exprimat dorința de a reface legăturile cu Riadul, cândva unul dintre cei mai apropiați aliați ai Washingtonului în Orientul Mijlociu. Acest lucru marchează o schimbare față de ranchiuna din octombrie, când cartelul OPEC+ al producătorilor de petrol – condus de saudiți și Rusia – a decis să reducă producția, declanșând o creștere a prețurilor cu o lună înainte de alegerile intermediare din SUA, în care inflația a fost o problemă cheie.

Având în vedere că prețurile la țiței au scăzut puternic de atunci, cele două țări par să fi depășit această dispută, chiar dacă Arabia Saudită intenționează să reducă  oferta de petrol cu un milion de barili pe zi în iulie.

Marile contracte de apărare, îngrijorarea față de mișcările Chinei în Orientul Mijlociu și presiunile pentru normalizarea relației Arabia Saudită-Israel sunt acum mai importante pentru Washington. Un semn al dezghețului.

În joc pentru SUA sunt comenzi saudite în valoare de cel puțin 265 de miliarde de dolari din partea giganților americani din industria de apărare și aviație. Se spune că Boeing  ar obține un contract suplimentar pentru a vinde cel puțin 150 dintre avioanele sale 737 Max către Riyadh Air, companie de stat. Există, de asemenea, 55 de miliarde de dolari în investiții și comerț între cele două țări.

Cu toate acestea, există dezacorduri. Cel mai spinos este, probabil, faptul că Arabia Saudită dorește un program nuclear civil care să includă îmbogățirea uraniului pe plan intern. Și este pregătită să meargă mai departe chiar și fără binecuvântarea SUA.

Regatul saudit livrează mai mult țiței către China decât orice altă țară, vânzările totalizând aproximativ 4,5 miliarde de dolari în aprilie, potrivit calculelor Bloomberg. Schimburile comerciale ale Arabiei Saudite cu China sunt aproape egale cu cele ale Statelor Unite și ale Uniunii Europene la un loc.

Pentru a contracara China, consilierul pe probleme de securitate națională, Jake Sullivan, s-a întâlnit la începutul lunii mai cu liderul de facto al regatului, prințul moștenitor Mohammed Bin Salman, și a făcut presiuni pentru integrarea Arabiei Saudite în noi alianțe care includ India și, eventual, Israelul.

În mod public, Arabia Saudită a declarat că un stat palestinian independent este o condiție prealabilă pentru a recunoaște Israelul. În privat, a cerut garanții ferme de apărare și securitate din partea SUA, acces la armament american de top și undă verde pentru programul nuclear.Poate că Joe Biden nu va accepta toate solicitările saudiților, dar Statele Unite nu au interesul de a-și înstrăina din nou un aliat-cheie.

De la începutul războiului din Ucraina, SUA au sancționat unilateral Rusia, ceea ce a adus la noi tensiuni în economia  globală.

De la administrația Trump, America urmează o politică externă bazată pe sancțiuni. Administrația Biden se bazează pe sancțiuni și interdicții  pentru a promova “democrația întreaga lume”. De fapt, caută să limiteze puterea rivalilor geopolitici: China și Rusia.

Diplomația coercitivă

Dar o analiză mai atentă asupra istoriei sugereză că americanii nu au reușit deseori să-și atingă obiectivele prin măsuri coercitive.

Lindsey A. O’Rourke-  profesor de politică internațională la Boston College –  a constatat că SUA au încercat să schimbe guvernele în favoarea lor în țări străine de 72 de ori în timpul Războiului Rece. Au reușit de 26 de ori și au eșuat de 40 de ori.

Diplomația coercitivă a SUA a avut, de asemenea, o eficacitate redusă în Orientul Mijlociu după 11 septembrie 2001 și, în cele din urmă, a sporit sentimentul „anti-occidental” în rândul arabilor.

Principalul motiv al slabei eficacități a politicii coercitive a SUA este dublul standard al obiectivului. Chiar dacă americanii promovează democrația și drepturile omului ca politică externă, acestea sunt pe locul al doilea față de securitatea sau interesul național.

În afară de dublul standard, politicile SUA nu reușesc adesea să răspundă cerințelor sudului global. De exemplu, atunci când țările din regiune se străduiesc să avanseze economic și tehnologic pentru un standard de viață mai bun.

Și, în cele din urmă, politicile americane suferă de o mentalitate de tip „One Size Fits All”. SUA își promovează versiunea sa de democrație în diferite zone geografice și culturi, care s-ar putea să nu se potrivească perfect.

Hegemoni alternativi

China și Rusia  pot fi numiți „hegemoni alternativi”, deoarece doresc să spargă monopolul existent al SUA. Din ultimul deceniu, aceste două țări își extind sfera de influență în întreaga lume.

În plus, ordinea mondială liberală a creat o interdependență complexă între națiuni. China și Rusia profită de această conjunctură prin creșterea comerțului și a investițiilor în sudul lumii.

Politica SUA subminează potențialul statelor „oscilante”, rolul lor potențial în rivalitatea dintre marile puteri și tradiția lor.America nu se mai poate poziționa ca hegemon global – nu mai este aceptată –  dar ar putea să-și schimbe cursul relațiilor internaționale și să plece urechea spre țările care nu doresc neapărat să intre pe orbita Chinei și Rusiei, dar suferă din cauza diplomației coercitive a Washingtonului.

Invazia Rusiei în Ucraina în februarie 2022 este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari conflicte geopolitice ale secolului XXI.

Există cauze pentru acest război. În ultimele trei decenii, cererile Rusiei privind securitatea și poziția sa au fost în mod constant ignorate fie de Washington, fie de Bruxelles. Dimpotrivă. Europenii și nord-americanii au făcut tot posibilul pentru a extinde UE și NATO către Europa de Est, în ciuda faptului că Moscova și-a exprimat în mod repetat nemulțumirea față de un astfel de avans.

De fapt, Rusia a reprezentat întotdeauna o preocupare geopolitică pentru Washington, datorită capacității sale militare și tehnologice moștenite de la URSS, subliniază Modern Diplomacy. Rusia „ideală” pentru Occident a apărut doar sub conducerea lui Boris Elțîn (1991-1999), când țara a făcut tranziția către capitalism într-un proces brusc și dramatic, trecând prin una dintre cele mai grave crize economice și sociale.

Extinderea NATO a însemnat că Europa va trebui să fie menținută sub dominația militară și politică a SUA. Extinderea Uniunii Europene asupra Europei de Est a urmat aceeași logică pe plan economic.

„Actualul conflict ruso-ucrainean nu ar putea niciodată să ia proporțiile internaționale care au fost generate de acțiunea Axei Washington-Bruxelles”, subliniază politologul Charles Pennaforte, expert în relații internaționale la Universitatea UFPEL (Brazilia). „Această acțiune are un impact direct asupra Europei, care suportă cea mai mare parte a consecințelor, în timp ce SUA beneficiază din punct de vedere economic de pe urma sancțiunilor impuse Rusiei”.

Ucraina reușește să reziste pe front doar datorită sprijinului total acordat de NATO. Fără acest sprijin, probabil că războiul s-ar fi încheiat. Pe de altă parte, în ciuda greșelilor militare inițiale, Moscova pare să fi preferat o strategie care vizează uzura inamicului său, chiar și știind că timpul ar fi ajutat cumva Kievul să primească mai multe arme de la alianța militară occidentală și să întârzie finalizarea planurilor sale.

Este de așteptat ca această confruntare între NATO și Rusia să determine o reordonare permanentă a dinamicii puterii forțelor geopolitice. Așa-numitul „secol american” se finalizează prin ascensiunea unor noi și viitoare puteri, cum ar fi China, al cărei rol la nivel global se consolidează.

În pofida calculelor  de la Washington și Bruxelles, războiul din Ucraina va determina implicarea unor noi actori internaționali pentru a slăbi poziția Occidentului și susținerea unei noi ordini multipolare.