Lumea asistă la o nouă eră de competiție între Statele Unite, China și Rusia. Rezultatul acestei rivalități va modela ordinea globală pentru următoarele decenii.

Dar soarta acestei competiții nu va fi decisă doar de acțiunile Washingtonului, Beijingului sau Moscovei. Ea va depinde, de asemenea, de modul în care un grup de țări influente din sudul global va naviga în peisajul geopolitic în schimbare.

Turcia, India, Arabia Saudită, Africa de Sud, Indonezia și Brazilia sunt statele geopolitice oscilante(swing) ale secolului XXI, consideră analiștii  de la Modern Diplomacy. Sunt națiuni relativ stabile și prospere care au propriile agende globale, independente de marile puteri, precum și voința și capacitățile de a transforma aceste agende în realități.

Și-au diversificat, de asemenea, parteneriatele și alianțele, căutând să-și echilibreze relațiile atât cu SUA, cât și cu China și Rusia, precum și cu alți actori regionali și globali.

Turcia a devenit o putere regională și un actor global în domeniul apărării, al energiei și al medierii. A intervenit militar în Siria, Libia, Irak, Azerbaidjan și Somalia; a provocat Grecia și Cipru cu privire la drepturile maritime în Mediterana de Est; a sprijinit Qatarul împotriva unei blocade conduse de Arabia Saudită; a găzduit milioane de refugiați din Siria și Afganistan; a mediat între Iran și Occident; și a construit legături strânse cu Rusia, în ciuda faptului că este membru NATO.

India a devenit o putere economică și strategică majoră în Asia și în lume. Și-a aprofundat parteneriatul strategic cu SUA, s-a alăturat alianței Quad alături de Japonia, Australia și SUA, s-a angajat cu China în probleme comerciale și de frontieră, în ciuda tensiunilor; și-a extins relațiile cu Africa și America Latină.

Arabia Saudită și-a transformat economia și societatea sub conducerea prințului moștenitor Mohammed bin Salman (MBS), care a căutat să diversifice sursele de venit ale regatului, îndepărtându-le de dependența de petrol, să își modernizeze normele și instituțiile sociale și să își afirme poziția de lider în lumea arabă și musulmană.

Africa de Sud a jucat un rol esențial în promovarea integrării și cooperării regionale pe continent, precum și în reprezentarea intereselor și perspectivelor africane pe scena mondială. A fost membru fondator și lider al Uniunii Africane (UA), al Comunității pentru Dezvoltarea Africii de Sud (SADC) și al Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD).

De asemenea, a participat la eforturile de menținere a păcii și de mediere în țări precum Sudan, Somalia și Republica Democratică Congo. A profitat de poziția sa de cea mai industrializată și diversificată economie din Africa pentru a atrage investiții străine și comerț, în special din partea Chinei, Indiei și UE.

Indonezia a devenit un actor-cheie în Asia de Sud-Est și în regiunea Indo-Pacific, precum și o punte de legătură între Asia și lumea islamică. Este  o forță motrice în spatele Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), a Parteneriatului economic regional cuprinzător (RCEP) și a Parteneriatului strategic Asia-Africa (AASP).

De asemenea, s-a angajat în dialog și cooperare cu alți actori regionali, precum China, Japonia, India, Australia și SUA în chestiuni precum securitatea maritimă și combaterea terorismului.

Brazilia este un lider în America Latină și în Caraibe, precum și o voce pentru sudul global în probleme precum comerțul. A fost membru fondator și o prezență activă în organizații regionale precum Mercosur, Unasur și Celac. De asemenea, s-a angajat în dialog și cooperare cu SUA, China, India și UE, pe teme precum securitatea energetică și dezvoltarea infrastructurii. Și-a valorificat poziția de cea mai mare economie și cea mai populată țară din America Latină pentru a-și promova interesele și valorile în regiune și în afara acesteia.

Ascensiunea acestor state swing va avea implicații semnificative asupra competiției între marile puteri.Ordinea globală va deveni mai multipolară și mai complexă, țările “oscilante” vor modela regulile și normele sistemului emergent în conformitate cu propriile preferințe și principii. De asemenea, vor cere mai multă reprezentare în instituțiile și forumurile globale, cum ar fi ONU, FMI, OMC și G20.

Asistența oficială pentru dezvoltare (AOD) joacă un rol esențial în sprijinirea eforturilor de bunăstare ale națiunilor cu venituri mici.

Obiectivul Organizației Națiunilor Unite  este ca țările să aloce 0,7 % din venitul lor național brut(VNB) pentru AOD. Cu toate acestea, estimări recente indică faptul că o parte semnificativă a ajutorului extern este direcționată către Ucraina, reprezentând 7,8% din total în 2022. Între timp, ajutorul acordat țărilor cel mai puțin dezvoltate a scăzut de fapt.

Ca urmare, aceste națiuni sunt obligate să elaboreze strategii  alternative care să fie mai puțin dependente de acest ajutor. Sunt puse în fața unor alegeri dificile în ceea ce privește alocarea resurselor lor interne limitate, care subminează dezvoltarea în sectoarele sociale.

Dimpotrivă, cheltuielile militare s-au majorat în al doilea an al pandemiei și  au continuat să crească în 2021, atingând un nivel record de 2.100 de miliarde de dolari. Acesta a fost al șaptelea an consecutiv în care cheltuielile au crescut, arată un studiu publicat de Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI).

Deși în 2022 au existat fonduri substanțiale pentru Ucraina, asistența oficială pentru dezvoltare  pentru unele dintre cele mai sărace țări din lume a înregistrat un declin.

Datele relevă o scădere de aproximativ 0,7% a fluxurilor bilaterale către grupul de națiuni clasificate drept țările cel mai puțin dezvoltate, cuprinzând 46 de state. Valoarea totală a ajutorului acordat acestor țări s-a ridicat la 32 de miliarde de dolari. În termeni mai simpli, datele demonstrează că ajutorul pentru dezvoltare s-a contractat.

Între timp, conflictele provoacă suferințe umane imense și foamete larg răspândită în mai multe națiuni și, în ciuda caracterului urgent al acestor crize, apelurile umanitare ale ONU pentru asistență suferă în mod constant de o finanțare inadecvată.

Prin urmare, asistența alocată Ucrainei, precum și oricăror crize majore viitoare care necesită o atenție globală, ar trebui să fie suplimentară la bugetele umanitare și de dezvoltare existente, în loc să compromită una de dragul celeilalte.

Chiar înainte de conflictul ruso-ucrainean, națiunile dezvoltate și-au redus deja sprijinul financiar pentru dezvoltare.  Se anticipează că această scădere a finanțării se va deteriora și mai mult în viitor.

Raportul ONU privind finanțarea dezvoltării durabile evidențiază, de asemenea, contrastul puternic dintre țările bogate, care au reușit să își susțină redresarea după pandemie prin împrumuturi substanțiale la rate foarte scăzute ale dobânzii, și națiunile cele mai sărace, nevoite să aloce miliarde de dolari pentru a-și plăti datoriile.

În încercarea de a salva influența tot mai redusă a țării sale în Orientul Mijlociu, secretarul de stat american Antony Blinken efectuează săptămâna aceasta o vizită de trei zile în Arabia Saudită. Dar promovarea „cooperării strategice” cu omologii săi saudiți și din Golf s-ar putea dovedi o luptă dificilă.

În iulie anul trecut, președintele Joe Biden a participat la summitul Consiliului de Cooperare al Golfului  și a promis că Statele Unite „nu vor pleca și nu vor lăsa un vid care să fie umplut de China, Rusia sau Iran”. Dar tocmai acest lucru s-a întâmplat, subliniază Al Jazeera. În pofida obiecțiilor SUA, aliații săi regionali au trecut la o abordare hibridă: au îmbunătățit relațiile cu Beijingul și Teheranul și au menținut legături puternice cu Moscova.

Deși administrația Biden a minimalizat în mod public importanța recentului acord saudit-iranian de restabilire a relațiilor diplomatice, mediat de China, pare a fi îngrijorată de influența tot mai mare a Chinei în regiunea bogată în petrol a Golfului și în tot Orientul Mijlociu.

După cum a declarat Blinken luna trecută, „China reprezintă cea mai importantă provocare geopolitică cu care ne confruntăm astăzi: o țară cu intenția și, din ce în ce mai mult, capacitatea de a ne contesta viziunea pentru o ordine internațională sigură și prosperă”.

Dar “autocrația” de la Beijing poate fi de fapt mai ușor și mai bine adaptată pentru Orientul Mijlociu decât democrația de la Washington.

Arabia Saudită a refuzat până în prezent solicitarea SUA de a crește substanțial producția de petrol pentru a reduce prețul de piață și a compensa efectul sancțiunilor occidentale asupra Rusiei.

Regatul a  menținut relații bune cu Moscova și a tras de timp în ceea ce privește susținerea Ucrainei. Se pare că „degetul mijlociu îndreptat către Washington” al prințului moștenitor saudit Mohammed bin Salman l-a făcut extrem de popular în regiune.

Emiratele Arabe Unite, un alt aliat al SUA, a cultivat, de asemenea, legături mai strânse cu China, a îmbunătățit relațiile strategice cu Franța și a lucrat la implicarea Iranului, a Rusiei și a Indiei.

Între 2000 și 2021, schimburile comerciale dintre Orientul Mijlociu și China au crescut de la 15,2 miliarde de dolari la 284,3 miliarde de dolari; în aceeași perioadă, schimburile comerciale cu SUA au crescut doar modest, de la 63,4 miliarde de dolari la 98,4 miliarde de dolari.

Șase țări din Orientul Mijlociu – printre care Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Egiptul – au solicitat recent să se alăture grupului BRICS condus de China, din care mai fac parte Rusia, India, Brazilia și Africa de Sud.

Nu este de mirare că, într-un sondaj realizat în 2022 de Centrul arab pentru cercetare și studii politice din Doha în 14 țări arabe, 78% dintre respondenți au considerat că cea mai mare sursă de amenințare și instabilitate în regiune sunt SUA.

În cartea sa, intitulată pe bună dreptate, Grand Delusion: The Rise and Fall of American Ambition in the Middle East, fostul oficial american Steven Simon estimează că SUA au irosit între 5 și 7 trilioane de dolari în războaie care au dus la moartea a sute de mii de arabi și musulmani și la devastarea comunităților lor.

Din ce în ce mai agresiv, Volodimir Zelenski presează Occidentul să-i ofere Ucrainei „garanții de securitate”.

În ciuda lunilor de discuții pe această temă, alianța occidentală este încă divizată cu privire la aproape fiecare element de răspuns la această cerere.Ar trebui ca NATO, la care Ucraina aspiră să adere, să cedeze insistențelor Kievului? Sau ar trebui ca cele mai mari puteri militare ale lumii să ofere angajamente individuale? Și ce constituie o “garanție de securitate”?

Toate aceste întrebări rămân deschise, au spus cinci diplomați europeni intervievați de Politico. Dar aliații se vor reuni la Vilnius, la doar cinci săptămâni distanță, pentru un summit cheie al NATO.

Ucraina a stabilit summitul ca un fel de termen limită, făcând presiuni pentru ca aliații să își ia angajamente explicite la reuniune cu privire la permiterea intrării Ucrainei în NATO și la oferirea de garanții de securitate pe parcurs.

„Ucraina este cea mai experimentată țară din lume în a auzi „nu” din partea NATO”, a deplâns vicepremierul ucrainean pentru integrare europeană Olha Ștefania.”Avem nevoie de claritate”, a adăugat ea, „că aderarea Ucrainei la NATO este inevitabilă și nu va fi un fel de monedă de schimb”.

Dacă Kievul este dispus să bată din picior, guvernele vest-europene au rețineri în a oferi Ucrainei un calendar pentru aderarea la NATO. Pe bună dreptate: în cazul unei aderări va fi declanșat articolul 5 din acordul de apărare colectivă al NATO –  în cazul în care un stat membru este atacat, toate celelalte state membre trebuie să considere că este vorba de un atac împotriva lor și să vină în ajutorul aliatului lor. Și un război cu Putin este de neconceput pentru Occident.

Înainte de a putea adera la NATO, Ucraina  trebuie să îndeplinească mai întâi anumite standarde economice, politice și militare. Și este departe de aceste standarde. În plus, o Ucraină în NATO ar da apă la moară Rusiei care susține că extinderea Alianței în regiune îi amenință securitatea geopolitică.

Livările de arme pe termen lung nu sunt o garanție de securitate pentru Ucraina, ci doar mențin ajutorul de război. Zelenski își dă seama că Occidentul nu se va implica direct în acest război, așa că singura carte de jucat este aderarea Ucrainei la NATO. Dar felul în care o joacă nu se potrivește cu regulile și interesele puterilor occidentale.