Au trecut câteva săptămâni bune de când Emmanuel Macron a lansat un apel (timid, după cum s-a dovedit a fi) pentru o mai mare autonomie strategică europeană. Între timp, curajul Franței s-a fâsâit, dar ce am mai văzut a fost delimitarea în clar a taberelor.

Prima este populată de atlantiști precum Ursula von der Leyen, care se revoltă împotriva ingratitudinii (oare?!) arătate de Macron față de garanțiile de securitate pe care le oferă SUA. „Europenii” ăștia sunt cei care se burzuluiesc ori de câte ori cineva îndrăznește să sugereze că Europa ar fi bine să își considere propriile interese strategice independente de Washington.

A doua îi include pe susținătorii neo-Gaulliști și paneuropeni, ca Macron și președintele Consiliului European, Charles Michel, care văd o UE ca „al treilea pol” alternativ la China și Statele Unite într-o lume multipolară.

Însă ambele tabere suferă de o înțelegere greșită similară cu privire la paradigma emergentă a relațiilor internaționale de astăzi și la schimbările structurale de la orizont.

Cum a resuscitat Putin o alianță muribundă

Din perspectiva NATO, „Ucraina” a fost un eveniment de galvanizare. Războiul lui Vladimir Putin a reaprins conflictul existențial dintre Rusia și Occident, fix ceea ce-și doreau americanii, aflați în căutarea unei oportunități de a-și reînnoi rațiunea ideologică, precum și de a proiecta „solidaritatea NATO” în fața unei crize de urgență. Adică, a legitimat o alianță militară aflată în moarte clinică.

Pe de altă parte, pentru elitele americane, scenariul „Ucraina” a evidențiat și mai mult dependența militară profundă a Europei de SUA, întărind baza relațiilor transatlantice centrate pe Washington. Nu numai că a justificat poziția Casei Albe potrivit căreia Europa trebuie să plătească o cotă mai mare pentru privilegiile garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite, dar dezbaterea cu privire la valorea strategică a NATO și a extinderii sale a fost efectiv redusă la tăcere.

Să ne întoarcem puțin în istorie. Recitind memoriile de război ale generalului Charles de Gaulle, am găsit asta: „Nato este o falsă pretenție menită să mascheze strangularea Americii asupra Europei”. De Gaulle a fost primul care a înțeles că americanii au dezvoltat „acel gust pentru intervenție în care instinctul de dominație s-a învăluit”.

Dar, minirăzboiul din Ucraina a expus și realitatea concurenței interne dintre diferitele blocuri de state, o realitate care forțează, inevitabil, spre o analiză mai interioară a ceea ce înseamnă azi să fii european. Este vizibil că se formează noi axe și blocuri ca răspuns la realitatea geopolitică de pe continent. De fapt, pentru orice discuție despre unitatea occidentală inspirată de episodul „Ucraina” începem să vedem fisuri în rândurile Alianței Nord-Atlantice. Și se întâmplă asta din pricina unei viziuni diplomatice greșite a Washingtonului. În primul rând, folosind extinderea NATO pentru a slăbi vechile centre de putere din Europa (Berlin și Paris), care ar fi putut opune rezistență la planurile americane (cum ar fi cel legat de pregătirea invaziei din Irak), Casa Albă și-a asigurat o Europă obedientă, dar pe termen scurt.

Iat imaginea din prezent a NATO este aceea a unei alianțe militare structurată pe trei niveluri: 1. O mare putere maritimă și globală (SUA), cu partenerii săi tradiționali (anglo-saxonii – Canada și Marea Britanie); 2. Un număr de „puteri mijlocii” continentale, cu opinii diferite privind viabilitatea ordinii mondiale conduse de SUA (aici intră Franța, Germania și Turcia); 3. O colecție de state din interiorul și din apropierea spațiului sovietic, în frunte cu Polonia, care servesc drept „echilibratori regionali” atât împotriva puterilor europene istorice, cât și împotriva Rusiei.

NATO și extinderea în Pacific

NATO a devenit o alianță extrem de eterogenă, în care membrii săi au priorități de securitate și percepții de amenințare diferite. Toate acestea au crescut probabilitatea unor rupturi ireconciliabile între statele din Europa de Vest și cele din ECE (Europa Centrală și de Est). Se vor sfâșia între ele, mai ales că SUA pivotează spre Pacific?!

Între timp, tot mai multe voci vorbesc despre cum interesul NATO nu se mai limitează la teatrul european și regiunea Atlanticului. Acest conglomerat militar colectiv vrea să se întindă și în Pacific, iar primul pas l-a făcut – un mic „avanpost” tocmai se deschide în Japonia.

În ECE, lideri ca premierul polonez Mateusz Morawiecki stau drepți în fața Unchiului Sam, chiar dacă ei conștientizează că nu au niciun interes să accelereze escaladarea conflictului din Taiwan, cum își dorește stăpânirea de peste Ocean.

În mod previzibil, solidaritatea cu Washingtonul se diminuează pe măsură ce înaintăm spre Vest și cu cât ne îndepărtăm mai mult de prezența ontologică a amenințării rusești. Deși Macron tot insistă cu un model de securitate paneuropean, centrat pe UE (visează să transforme Franța într-o putere majoră pe scena mondială), realitatea este că suveranitatea Bruxellesului reduce interesele geopolitice și autonomia națională a statelor membre mai mici.

În prezent, o ruptură de-a lungul faliei franco-germane, pe de o parte, și statele din ECE ar reflecta prioritățile strategice diferite ale celor două părți. Asta ar putea însemna expirarea NATO ca proiect și înlocuirea sa cu două înțelegeri de securitate alternative – una în Vest, pe axa Berlin-Paris, și cealaltă în Europa Centrală și de Est, ancorată în Polonia.

De la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, urmare a interferenței anglo-americane neîncetate, Europa nu mai este principalul motor al afacerilor mondiale. În schimb, s-a transformat într-un teatru regional asemănător Orientului Mijlociu, în care competiția Washington vs. Moscova ocupă centrul atenției.