Recenta încetinire economică a Chinei a stârnit comparații cu Japonia din anii 1990 și cu lunga stagnare care a urmat. Dar există însă paralele reale între cele două țări?

Asemănările sunt numeroase, subliniază Financial Times. China are probleme în sectorul imobiliar. Prețurile activelor au scăzut. Pe măsură ce rata șomajului crește, în special în rândul tinerilor, țara pare aproape de deflație.

Unele îngrijorări sunt în mod clar exagerate. Indicele principal al prețurilor de consum din China este încă în creștere, astfel încât este prematur să se declare o deflație asemănătoare celei din Japonia.

Ceea ce experimentează China în acest moment nu este doar prăbușirea prețurilor activelor supraevaluate, ci sfârșitul unui model de creștere care a fost motorul economiei sale în ultimii 30 de ani.

În acest sens, este mai bine să comparăm China de astăzi cu Japonia din anii 1970, când rata sa de creștere reală s-a înjumătățit pe măsură ce era migrației interne către orașele sale se încheia. China poate atinge în continuare o creștere de patru sau cinci procente, amintind de Japonia anilor 1970, nu de anii 1990 dezastruoși.

Așadar, ce ar trebui să facă autoritățile chineze pentru a relansa creșterea economică? Există  pași esențiali. Prioritatea principală ar trebui să fie restructurarea datoriilor. Momentul crucial pentru Japonia, după spargerea bulei, a fost inițiativa de a identifica și de a aborda problema creditelor neperformante de către ministrul de atunci al afacerilor financiare, Heizo Takenaka.

Autoritățile chineze trebuie să calculeze datoria netă reală în sectoarele corporativ, financiar și al administrației locale. Aceasta este o sarcină dificilă, având în vedere lipsa de informații transparente cu privire la bilanțurile corporative și dependența mare a administrației de veniturile din sectorul imobiliar. China are nevoie de propriul său Takenaka pentru a prelua această problemă.

În al doilea rând, China are nevoie de un stimulent economic. Sarcina de a identifica valoarea datoriei nete devine din ce în ce mai dificilă atunci când condițiile macroeconomice continuă să se deterioreze și prețurile activelor continuă să scadă. Guvernul ar putea reduce impozitele sau ar putea sprijini gospodăriile, în timp ce Banca Populară Chineză ar putea urmări o relaxare monetară.

În al treilea rând, China ar trebui să își reorienteze orientarea generală a politicii economice către creștere. Într-adevăr, transformarea economică către IT, educație și servicii era deja în curs de desfășurare înainte ca guvernul chinez să înăsprească reglementările privind aceste potențiale motoare de creștere. Este timpul să corecteze cursul și să se relaxeze restricțiile.

În cele din urmă, dar cel mai important, redresarea Chinei are nevoie de voință politică. Liderii japonezi au fost lenți în abordarea problemelor lor. Au pus la cale spargerea bulei prețurilor activelor în 1989-1990 și au salutat prețurile activelor și deflația generală chiar și la începutul anilor 2000.

Economia și-a revenit într-o oarecare măsură între 2004 și 2007, în timpul mandatului de premier al lui Junichiro Koizumi și al primei administrații Shinzo Abe, când problema creditelor neperformante din Japonia a fost în sfârșit rezolvată cu ajutorul unor condiții macroeconomice îmbunătățite.

Dar a fost nevoie de determinarea lui Abe în 2012, la aproximativ două decenii de la debutul stagnării japoneze, pentru a oferi un pachet coordonat și susținut de politici de stimulare. În acest sens, China are nevoie nu doar de propriul Takenaka, ci și de un Koizumi și de un Abe.