Dilema cu care se confruntă Trump înainte de discuțiile din Qatar cu Iranul este că încearcă să rezolve o problemă pe care și-a creat-o singur. Decizia lui Trump din 2018 a fost să se retragă din acordul nuclear cu Iranul din 2015 – cunoscut oficial sub numele de Planul Comun de Acțiune Cuprinzător sau JCPOA – și, în schimb, să urmeze o campanie de „presiune maximă” asupra Teheranului. Lucrurile au mers rău și nu s-a ajuns la un acord. Teheranul a continuat programul său nuclear și pe cel de rachete. Odată cu venire Administrație Trump 2.0 presiunea asupra Teheranului s-a reluat la altă dimensiune. Pe lângă presiunea economică s-a adăugat presiunea militară.  

În weekendul care a trecut, Statele Unite și Iranul au purtat primele discuții despre programul nuclear al Teheranului, de când președintele american Donald Trump s-a întors la Casa Albă. În 2018, așa cum spuneam mai sus, Trump s-a retras din acordul inițial privind Planul Comun de Acțiune Cuprinzător (JCPOA), pe care administrația Barack Obama l-a încheiat cu Iranul, în parteneriat cu China, Uniunea Europeană, Franța, Germania, Regatul Unit și Rusia, deoarece considera că este „un acord oribil, unilateral, care nu ar fi trebuit să fie încheiat niciodată”. Luna trecută, agenția de presă Axios a relatat că Trump a dat Republicii Islamice un termen limită de două luni pentru a ajunge la un nou acord de restricționare a programului lor nuclear: „Dacă nu fac un acord, vor exista bombardamente… bombardamente cum nu au mai văzut niciodată”. Întrebarea este ce fel de acord – dacă va exista vreunul – va ieși probabil din aceste discuții?.

Va reuși Trump să găsească o soluție? Pentru a înțelege gama de rezultate posibile, este util să analizăm ce s-a schimbat și ce a rămas la fel de la negocierea inițială a Acordului JCPOA.  În 2013, Iranul a fost forțat să vină la masa negocierilor din cauza dificultăților economice acute cauzate de sancțiunile SUA, UE și ONU. Conform cifrelor, aceste sancțiuni au contribuit la scăderea PIB-ului Iranului cu aproximativ 3,7% în 2012 și cu 1,5% în 2013, acestea au dus la reducerea exporturilor de petrol de la 2,5 milioane de barili pe zi la aproximativ 1,1 milioane de barili pe zi, la devalorizarea monedei iraniene, rialului,  cu aproximativ 80% față de dolar și la restricționarea rezervelor valutare accesibile ale Iranului de la aproximativ 100 de miliarde de dolari la mai puțin de 20 de miliarde de dolari. Deși aplicarea sancțiunilor a fost imperfectă, nu există nicio îndoială că acestea au avut un impact semnificativ asupra economiei Iranului.  Și totuși, puternic sancționată, economia Iranului nu și-a revenit. În 2010, Rusia și China au colaborat cu Statele Unite pentru a limita ambițiile nucleare ale Iranului, susținând rezoluțiile de sancțiuni ale Consiliului de Securitate al ONU. Începând cu 2010, China a început să reducă achizițiile de petrol iranian cu până la 20%, a restricționat băncilor chineze posibilitatea să ofere finanțare și servicii Teheranului și a suspendat o serie de proiecte de infrastructură. Rusia, la rândul său, a suspendat vânzarea de sisteme avansate de apărare aeriană S-300 și a restricționat exportul de combustibil critic de uraniu necesar centralelor nucleare.

Acum, membri ai Axei Autocrațiilor, Rusia și China se află de cealaltă parte a mesei, facilitând Iranul. Pe măsură ce Iranul și-a reorientat economia către Rusia și China, este semnificativ mai puțin vulnerabil la coerciția economică occidentală. În esență, cele trei state au creat un sistem complet de comerț energetic cu toate nodurile comerciale – asigurări, nave, bănci, porturi – care este protejat de sancțiunile actuale ale SUA. Comerțul Iran-Rusia a crescut semnificativ față de nivelurile din 2013, iar China importă acum aproape 90% din totalul exporturilor de petrol iranian. Chiar și așa, datorită cooperării semnificative între China și Rusia, sancțiunile economice ale SUA și UE vor fi probabil mult mai puțin eficiente în a determina Iranul să accepte un nou acord decât au fost înainte. Colaborarea militară dintre Rusia și Iran a ajuns la un alt nivel Teheranul furnizând drone și rachete Rusie pentru războiul din Ucraina. Tratatul amplu semnat de președintele rus Vladimir Putin și omologul său iranian Masoud Pezeshkian pe 17 ianuarie 2025 a fost prezentat ca un progres în relațiile dintre cele două țări.

Cu toate acestea, pactul nu constituie o alianță militară și nu impune obligații directe din partea niciuneia dintre părți. În schimb, el oficializează pur și simplu legăturile strânse dintre Iran și Rusia care s-au dezvoltat de la invazia la scară largă a Ucrainei din 2022. Potrivit Reuters, citând informații din mai multe surse anonime, Iranul a furnizat în 2024 Rusiei aproximativ 400 de rachete balistice sol-sol. O parte semnificativă a armelor ar fi fost rachete balistice tactice cu rază scurtă de acțiune din familia Fateh-110, cum ar fi Zolfaghar, cu o rază de acțiune de 300-700 km. Iranul a negat informația, care nu a fost confirmată de Washington. Cu toate acestea, știrea a urmat unui anunț din 24 ianuarie 2024 al secretarului Consiliului de Securitate rus, Nikolai Patrushev, și al omologului său iranian, contraamiralul Ali-Akbar Ahmadian din Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice, despre un nou tip de relație militară bilaterală. Într-adevăr, alte aspecte ale extinderii cooperării militare irano-ruse sunt demne de remarcat. Iranul a furnizat Rusiei muniții, obuze de artilerie și drone (seria Shahed-131/136 și modelul mai avansat Mohajer-6), ceea ce implică înființarea unei fabrici întregi pentru producerea de drone de tip iranian pe teritoriul rusesc.

În noiembrie 2023, Teheranul a anunțat că va primi avioane de vânătoare rusești Su-35, precum și elicoptere de atac Mi-28. Acordul a fost raportat ca fiind finalizat, dar se pare că încă nu a avut loc. Livrările de rachete balistice iraniene către Rusia, dacă sunt confirmate, sugerează că avioanele de vânătoare, elicopterele și poate chiar sistemul de apărare antirachetă S-400 vor fi trimise la Teheran. În februarie 2024, Rusia a trimis, de asemenea, pe orbită un satelit iranian, marcând legături înfloritoare în industria spațială. Ideea unui acord de parteneriat strategic care să înlocuiască ultimul tratat major dintre Iran și Rusia din 2001 a apărut pentru prima dată în 2020. La acea vreme, președintele iranian aflat la finalul mandatului, Hassan Rouhani, căuta victorii în politica externă după eșecul îmbunătățirii relațiilor cu Occidentul și a decis să caute o serie de acorduri majore de cooperare cu partenerii internaționali ai țării. Primul dintre acestea a fost semnat cu China în martie 2021. Acordul respectiv, pe o perioadă de douăzeci și cinci de ani, a fost însoțit de multă ”fanfară”, generând mituri despre investiții chineze în valoare de 400 de miliarde de dolari și despre închirierea de insule din Golful Persic de către China.

În realitate, acordul nu a realizat prea multe, iar comerțul dintre cele două țări a scăzut de fapt în anii următori. Una dintre criticile aduse JCPOA, de către americani, a fost că acesta se ocupa doar de programul nuclear al Iranului, nu și de activitățile sale destabilizatoare în regiune. Acum, însă, capacitatea Iranului de a se apăra, darămite de a-și proiecta puterea în Orientul Mijlociu, este la un punct scăzut. Rețeaua de miliții și aliați ai Teheranului, care includea Siria lui Bashar al-Assad, Hezbollah-ul libanez, Hamas și houthii, fie s-a prăbușit, fie a fost grav degradată, deși houthii continuă să reprezinte o amenințare semnificativă. În urma atacurilor Hamas din 7 octombrie, Israelul a dat lovituri paralizante Hamas și Hezbollah-ului, regimul lui Assad din Siria a căzut în mâinile rebelilor care văd Iranul drept principalul lor dușman și sunt aliniați cu Turcia, principalul rival al Iranului în Orientul Mijlociu, iar Statele Unite și-au intensificat eforturile de a diminua capacitățile de proiecție a puterii houthi în Marea Roșie și dincolo de aceasta. Există încă diverse grupuri de miliții aliniate cu Iranul în Irak și Iran, care continuă să dețină un arsenal de rachete balistice și drone capabile de atacuri la distanță lungă. Aliați Israelului au reușit să intercepteze armele iraniene care se îndreptau spre Tel Aviv.

Mai mult, la rândul său Israelul, a dezlănțuit atacuri aeriene în octombrie 2024 și au distrus instalații cheie legate de arme balistice, producția de rachete și a degradat grav rețeaua de apărare aeriană a Iranului, aprovizionată de Rusia cu sisteme S-300. Deși multe dintre instalațiile nucleare și de rachete balistice ale Iranului sunt îngropate adânc în adăposturi solide, nu există nicio îndoială că activele energetice, militare și politice cheie din Iran sunt extrem de vulnerabile la atacurile aeriene americane și israeliene. Cea mai notabilă schimbare în conducerea Iranului, însă, este că țara este mult mai aproape de a putea produce o armă nucleară astăzi decât oricând. Deși Iranul nu a luat încă – sau cel puțin nu a anunțat – o decizie politică de a continua să producă bomba, statutul său la pragul nuclear oferă Teheranului un avantaj în negocierile cu Statele Unite. Când JCPOA a fost încheiat, Iranul nu își intensificase încă producția de uraniu îmbogățit cu 60% – materialul fisionabil cheie pentru construirea unei arme nucleare. Astăzi, agențiile de informații occidentale și Agenția Internațională pentru Energie Atomică estimează că Iranul deține aproximativ 274 de kilograme de uraniu îmbogățit cu 60% și ar putea produce suficient uraniu îmbogățit cu 90% în doar două săptămâni, deși transformarea acestui material fisionabil în armă ar putea dura mult mai mult.

Trump pare mai dispus ca niciodată să recurgă la forță și a exprimat deschis amenințarea cu acțiuni militare în cazul eșecului negocierilor. Chiar săptămâna trecută, președintele a mutat un contingent de 6 bombardiere stealth B-2, capabile să lanseze bombe anti bunker, la Diego Garcia, în Oceanul Indian. Forța pe care o are SUA este suficientă pentru a distruge multe dintre instalațiile nucleare ale Iranului. Deși Iranul este în defensivă, are încă un arsenal formidabil de rachete balistice pe care le-ar putea declanșa împotriva unor ținte din Israel, Arabia Saudită și Golf, sau împotriva miilor de soldați americani încă staționați în Irak și Siria. Să nu mai vorbim de faptul că armata americană din regiune este deja suprasolicitată în ceea ce privește desfășurarea unei campanii intense împotriva houthi din Yemen, precum și gestionarea unui efort de coaliție pe termen lung pentru a apăra Israelul împotriva atacurilor fără precedent cu drone, rachete și rachete. Ce se întâmplă însă cu factorul israelian? Prim-ministrul Benjamin Netanyahu are propriile sale linii roșii, care vor afecta cu siguranță negocierile SUA-Iran. În declarații publice recente, inclusiv în timpul vizitei sale la Casa Albă din această săptămână, Netanyahu a precizat clar că Doctrina Begin – numită după prim-ministrul israelian Menahem Begin, după ce țara a efectuat pentru prima dată atacuri preventive asupra programului de arme nucleare al unui adversar la începutul anilor 1980 – rămâne în vigoare: Israelul consideră achiziționarea de către Iran a unei arme nucleare ca fiind o amenințare existențială și va folosi forța militară pentru a preveni acest rezultat dacă alte mijloace de negociere non-cinetice eșuează. (Va urma)