La câteva luni după începerea celui de-al doilea mandat al președintelui american Donald Trump, Taiwanul se află prins între două forme de presiune. Pe de o parte, liderul chinez Xi Jinping face lobby la Washington pentru ca Trump să se pronunțe oficial împotriva independenței insulei. Pe de altă parte, Casa Albă presează Taipeiul să transfere o parte semnificativă a industriei de semiconductori în Statele Unite, în schimbul garanțiilor de securitate împotriva Chinei. Deși în trecut s-a speculat mult despre posibilitatea unor „mari înțelegeri” între Trump și Xi, acestea nu s-au concretizat niciodată.

Istoricul lui Trump în privința respectării propriilor acorduri este slab, iar Beijingul ar trebui să dea dovadă de o naivitate remarcabilă pentru a face concesii bazându-se pe promisiunile sale — sau pentru a conta pe faptul că o viitoare administrație americană ar menține aceeași linie. Chiar dacă Xi a obținut recent câteva succese diplomatice în relația cu Trump, este puțin probabil ca Statele Unite să se alinieze deschis poziției Chinei împotriva independenței Taiwanului. Deși Trump însuși pare relativ indiferent față de soarta insulei, mulți republicani rămân fermi în sprijinul acesteia, iar o eventuală schimbare radicală de poziție ar fi percepută fără echivoc drept o capitulare în fața Beijingului. Mai are Taiwanul susținători ai cauzei sale la Casa Albă? Taiwanului îi lipsesc acum aliații la Casa Albă. Susținătorii înfocați ai Chinei din primul mandat al lui Trump – Mike Pompeo, Mike Gallagher și Matt Pottinger printre ei – au fost în mare parte înlocuiți cu izolaționiști mai tineri.

Secretarul de stat american Marco Rubio, considerat cândva un aliat fidel al Taiwanului, pare interesat în mare parte să urmărească deciziile președintelui. Trump este interesat de industria de semiconductoare a Taiwanului. Ca să fie clar, mutarea industriei semiconductorilor din Taiwan în Statele Unite este o imposibilitate practică, deoarece depinde atât de mult de tehnologia materialelor locale, de lanțurile de aprovizionare și de expertiza lor. Personalul taiwanez nu se va muta în masă în Statele Unite, mai ales după ce a văzut ce s-a întâmplat cu sud-coreenii care lucrează pentru Hyundai în Georgia. Dace nu știați va spun eu: pe 4 septembrie 2025, autoritățile americane (ICE / Departamentul de Homeland Security și alte agenții) au desfășurat o operațiune la fabrica de baterii aflată în construcție sub umbrela unui proiect Hyundai / LG din Ellabell, Georgia, și au reținut aproximativ 475 de persoane.

Majoritatea celor reținuți erau cetățeni sud-coreeni. Mulți dintre cei reținuți erau ingineri sau tehnicieni implicați în instalarea, întreținerea sau punerea în funcțiune a echipamentelor — activități specializate, critice pentru proiect.  Un avocat care îi reprezenta pe unii muncitori spune că activitățile desfășurate erau, teoretic, autorizate sub vize de tip B-1 business visitor, cu intenția ca șederea să fie limitată (nu mai mult de ~75 de zile pentru cei vizați)  Dar autoritățile americane susțin că unii muncitori au încălcat termenii vizelor sau au avut activități considerate „neautorizate”. După raid, guvernul sud-coreean a intervenit și a negociat repatrierea a peste 300 dintre muncitorii reținuți. Incidentul a declanșat un conflict diplomatic între SUA și Coreea de Sud, generând critici severe în mass-media sud-coreeană și în rândul politicienilor referitor la tratamentul cetățenilor săi și la garanțiile oferite investițiilor sud-coreene în SUA. De asemenea, a existat o mobilizare diplomatică: la discuții privind reformarea sistemului de vize între SUA și Coreea de Sud, pentru a permite mai flexibil munca temporară a tehnicienilor sud-coreeni pe proiecte industriale. Taiwan ar putea încerca să-l câștige pe Donald Trump prin beneficii economice sau politice, așa cum a făcut recent prin acordul de import de soia menit să ajute fermierii americani. Totuși, cea mai eficientă strategie rămâne sprijinul din Congres, unde există încă mulți aliați dispuși să preseze Casa Albă pentru continuarea înarmării Taipeiului. O eventuală întâlnire între președintele Lai Ching-te (absolvent de Harvard) și Trump ar putea consolida relația personală și politică dintre cei doi. Dar, pe termen lung, dacă încrederea în garanțiile americane se erodează, Taiwanul ar putea redeschide discuția despre un program nuclear propriu, abandonat în anii ’80 sub presiunea Washingtonului.

Tensiunile dintre China și Taiwan au crescut constant în ultimii ani, pe fondul ambițiilor Beijingului de a forța „reunificarea” și al sprijinului militar tot mai vizibil oferit de Statele Unite insulei. În acest context, analiștii internaționali au conturat mai multe ipoteze privind modul în care China ar putea încerca să-și atingă obiectivele, de la presiuni indirecte și operațiuni hibride până la opțiuni militare majore. Cele 11 scenarii de mai jos sintetizează principalele abordări posibile, împreună cu riscurile și consecințele lor. Hai să analizam cele 11 scenarii.

China ar putea încerca să izoleze economic și fizic Taiwanul printr-o blocadă navală sau „quarantine”: nave şi aviaţie care restricţionează traficul maritim şi aprovizionarea, cu scopul de a sufoca economia şi de a forţa concesii politice fără a lansa imediat o invazie propriu-zisă. Acest tip de operaţiune apare frecvent în exerciţii şi analize specializate şi a fost modelat în mai multe scenarii recente.  O campanie aeronavală de degradare — lovituri cu rachete, atacuri asupra infrastructurii militare şi civile şi operaţiuni anti-acces (A2/AD) — ar putea viza paralizarea apărării taiwaneze înainte sau în locul unei încercări de ocupare, ca mijloc de presiune strategică. Analizele think-tank arată că o astfel de combinaţie de atacuri cinetice şi rachete este una dintre opţiunile probabile ale planificatorilor militari.  O invazie amfibie — forţarea debarcării pe coastele insulei — rămâne o opţiune pe hârtie, dar una dintre cele mai dificile şi riscante. Planificatorii occidentali consideră o debarcare pe scară largă ca fiind extrem de costisitoare şi cu şanse mari de eşec fără pregătire logistică şi dominaţie aeronavală prealabilă.  Capturarea graduală a insulelor periferice sau a unor puncte de pe arhipelag ar putea fi folosită pentru a schimba treptat status-quo-ul şi a crea avantaje tactice: acţiuni mici, repetate, care să erodeze apărarea şi să construiască realităţi noi înainte ca comunitatea internaţională să reacţioneze la scară largă.  O campanie hibridă extinsă în „grey-zone” — combinând presiuni economice, campanii de dezinformare, penetrarea politică şi atacuri cibernetice sau de sabotaj — urmăreşte subminarea guvernării şi voinţei publice fără a trece imediat la un conflict deschis. Aceasta este deja o componentă frecventă a relaţiilor Beijing-Taipei şi ar putea fi intensificată.  Operaţiuni punctuale de „decapitare” sau încercări de neutralizare a conducerii politice ori militare a Taiwanului rămân o opţiune de risc extrem: dacă ar eşua sau ar fi descoperite, astfel de acţiuni ar provoca condamnare internaţională imediată şi riscul unei intervenţii externe.  Un atac cibernetic-electronic masiv, sincronizat cu atacuri convenţionale, ar putea busca să blocheze comunicaţiile, energia şi sistemele critice pentru a crea haos şi a împiedica coordonarea apărării — o formă de „softening” prealabil sau paralizant pentru reacţia internă. Analizele recente includ frecvent acest tip de combinaţii multi-domeniu în scenarii de conflict.  Manufacturarea unei „provocări” sau a unui incident fals (false flag) pentru a crea un pretext public şi diplomatic reprezintă o opţiune teoretică: un incident bine orchestrat ar putea servi drept justificare internă pentru acţiuni mai dure. Totuşi, riscul pierderii legitimităţii în cazul în care manipularea e demonstrată este foarte mare.

Construirea unei coaliţii de presiune regională — prin influenţă diplomatică, constrângeri economice asupra partenerilor Taiwanului sau folosirea unor proxy-uri locale — ar putea izola Taipei-ul şi ar amplifica costul politic şi economic al rezistenţei fără expunerea directă a Beijingului la un conflict total. Inserţii aeropurtate sau operaţiuni limitate ale forţelor speciale pentru capturarea unor noduri cheie (aerodromuri, poduri, centre de comandă) pot fi folosite pentru a crea „puncte” care să favorizeze acţiuni ulterioare sau să forţeze negocieri — opţiuni cu potenţial mare de escaladare, dar şi cu atracţie doctrinară în anumite planuri de luptă. În fine, o strategie „măsurată” de coerciție — combinaţie de demonstraţii militare constante, incidente punctuale, presiuni economice şi tactici politice — urmăreşte anularea treptată a autonomiei reale a Taiwanului fără invazie totală; mulţi analişti văd această abordare ca fiind pe termen scurt cea mai probabilă, deoarece limitează costurile şi riscurile unei ocupaţii. În final, niciunul dintre aceste scenarii nu oferă o cale ușoară pentru Beijing. Fie că vorbim de blocadă, presiuni hibride sau chiar o invazie amfibie, fiecare opțiune implică costuri economice, riscuri militare și consecințe politice greu de controlat. Pentru Taiwan, provocarea este să-și consolideze reziliența și să-și păstreze sprijinul internațional, iar pentru comunitatea globală, miza este menținerea stabilității într-una dintre cele mai sensibile regiuni ale lumii.

Post Scriptum: președintele Xi își propune să impună China ca punct de sprijin al unei lumi multipolare emergente și promovează o strategie diplomatică nouă, mai activă, pentru a realiza acest obiectiv. În loc să forțeze Statele Unite să renunțe la poziția lor de lider în sistemul internațional sau să răstoarne ordinea existentă, China exploatează abdicarea rapidă și voită a lui Trump de la rolul Washingtonului. Iar China își construiește propria putere și prestigiu în cadrul instituțiilor existente, căutând să le mute centrele de greutate în mod irevocabil către Beijing. Dacă această strategie va reuși, va transforma ordinea internațională din interior spre exterior, plasând China în centrul scenei și subminând influența SUA în moduri pe care viitoarele administrații americane le-ar putea considera dificil de inversat.