Românii nu mai urlă, nu mai protestează. Nici măcar nu mai întreabă „De ce?”. Privim cu toții năuciți la ce se întâmplă în jurul nostru și vedem că țara a ajuns într-un moment de răscruce, când se scrie o nouă doctrină a puterii. Pe scena politică, sub acoperirea calmului instituțional, are loc ceva mai profund și mai periculos decât o simplă mișcare electorală. Ilie Bolojan, președinte interimar cu apucături de lider autoritar, nu mai luptă pentru imagine. Și-o construiește din tăcere. Încet, dar sigur, cucerește instituțiile vitale ale statului și își face propria armată – nu din voturi, ci din stele. Stele de general.

În doar câteva luni de interimat, Bolojan a reușit să fie mai activ și mai agresiv în consolidarea propriei influențe decât a fost Klaus Iohannis în tot deceniul său de președinție. A umplut scena publică de decorații, oferite nu doar ca simbol al recunoștinței, ci ca monedă de loialitate. Vorbim de generali activi și în rezervă, personaje-cheie din structuri strategice, aleși nu întâmplător, ci cu o precizie chirurgicală.

Această operațiune de fidelizare tăcută a vârfului militar al țării nu este doar un joc de imagine. E o mutare grea, cu miză profundă: preluarea controlului asupra ultimei instituții care mai avea un minim de autonomie față de politic și directivele impuse din afară – Armata Română.

Altădată redută apolitică, Armata Română este tot mai aproape să devină regimentul personal al unui om, nu al unei națiuni.

Sub pretextul unei reconcilieri naționale, Bolojan pare să livreze exact ce și-ar dori orice regim autoritar cu pretenții europene: o armată decorată, legată de mâini prin recunoștință și de gât prin obligații morale. Iar dacă adăugăm aici ecourile tot mai pregnante ale unei influențe ideologice externe – inclusiv a rețelei progresiste susținute de Bruxelles și structurile soroșiste – tabloul devine unul îngrijorător: ultima redută românească e în curs de asimilare.

Decorarea generalilor, un gest calculat

Generalii decorați nu sunt figuri neutre. Mulți dintre ei au condus brigăzi-cheie, au avut acces la informații clasificate, au reprezentat puncte de forță în momente critice. Să-i vezi astăzi încolonați sub faldurile unui discurs politic cu ambiții de hegemonie internă și externă ar trebui să ridice toate semnalele de alarmă. Nu e vorba doar de onoare, ci de supunere strategică.

Printre cei decorați se regăsește Grigore Morar, fost comandant al Garnizoanei Oradea și, mai recent, consilier PNL în același oraș. Morar nu e doar un militar în rezervă: este un om politic local, apropiat de Ilie Bolojan, pe care l-a susținut deschis în acțiuni controversate, precum scoaterea statuii lui Mihai Viteazul din Piața Unirii. Avansarea lui în grad de către același Bolojan, acum președinte interimar, nu este o simplă recunoaștere, ci un gest simbolic de loialitate politică îmbrăcat în uniforma onoarei militare.

Alături de el, au fost promovați ofițeri de carieră cu profil NATO, precum generalul Irinel-Gabriel-Ioan Apostolescu, fost comandant al temutei Brigăzi Multinaționale Sud-Est și al Batalionului de elită 151 „Lupii Negri”, veteran în Afganistan, Kosovo și Coasta de Fildeș. Sau generalul Constantin Nicolaescu, figură-cheie în structurile de Operații Speciale și promotor al reformei militare în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Cu toții, oameni care au reprezentat profesionalismul în teatrele de operații, dar care acum sunt chemați în mod deliberat sub steagul unui proiect politic cu agendă personală.

Decorarea lor în acest moment, de către un președinte interimar care își pregătește terenul pentru un control total al aparatului de stat, nu e întâmplătoare. Este calculată. Într-un stat democratic funcțional, armata este apolitică. În România lui 2025, armata pare tot mai mult angrenată într-un proiect de fidelizare tăcută, cu uniforma ca paravan pentru obediență.

Dacă-i ordin de la Macron, cu plăcere!

Pe plan extern, Bolojan bifează întâlniri cu lideri internaționali, afișând o obediență politicoasă, dar care contrastează flagrant cu fermitatea impusă în plan intern.

Se pregătește să meargă la Vatican, unde va participa, în mod ostentativ, la înmormântarea Papei Francisc, mimând evlavia în fața camerelor. Până atunci, a bifat apariții la Paris, într-o vizită de lucru care a contat mult: acolo, s-a fotografiat zâmbitor alături de Emmanuel Macron, unul dintre marii promotori ai proiectului federalist european, cu accente tot mai evidente de presiune asupra statelor din Est. Nu mult după aceea, a fost văzut și la Londra, unde a băgat capul în cadru lângă Keir Starmer, premierul Marii Britanii și un simbol al globalismului progresist.

Cele două vizite externe au o mare semnificație – sunt aliniate cu modelul liderului disciplinat, pro-occidental, care învață „protocolul corect” și își alege cu grijă aliații din rândul ideologilor loiali Bruxellesului.

Ca o dovadă că așa stau lucrurile, după întoarcerea de la Paris, Bolojan a făcut un gest politic simbolic, dar extrem de grăitor: l-a numit consilier prezidențial pe Dacian Juliene Cioloș, figură controversată, ex-premier tehnocrat și politician puternic susținut de rețeaua soroșistă. Cioloș, asociat cu viziuni progresiste radicale și cu o agendă deseori ruptă de realitățile românești, este perceput de o mare parte din societatea civilă nu ca reprezentant al României, ci ca un produs de export francez, asimilat mai degrabă intereselor de la Paris decât celor din București.

Bolojan dovedește că a învățat bine lecția: dacă vrei să preiei controlul total, trebuie să fii „omul sistemului” în afară și „pumnul de fier” în interior. Și exact asta face. În exterior, se înclină. În interior, pregătește consolidarea unei puteri fără echilibru, în care aparențele internaționale maschează intențiile dure de acasă.

România se pregătește să cadă în liniște

Ceea ce trăim nu este doar o schimbare de gardă politică. Este o colonizare mascată în loialitate, o preluare treptată, fără rezistență, a celor mai sensibile pârghii de putere ale statului: armata, politica externă, instituțiile strategice. Decorarea generalilor nu e simplă recunoaștere – e aliniere și control. Iar vizitele externe nu sunt despre diplomație, ci reprezintă semnale de apartenență ideologică.

România a fost împinsă de pe marginea prăpastiei. Ce vedem acum este doar zbaterea ei necontrolată în aer, înainte de impact.

Când și ultima redută – Armata Română – devine instrument politic, iar deciziile majore se iau în funcție de aprobările externe, nu mai vorbim de suveranitate, ci de administrare delegată. Sub steagul ordinii și stabilității, se construiește o formă nouă de autoritarism, ambalată frumos în certificate europene și aprobări din capitalele mari.

România a fost predată bucată cu bucată, sub pretextul stabilității și al integrării în noua lume occidentală. Cine mai rămâne să apere țara, când generalii săi au fost cumpărați cu decorații și promisiuni de glorie?