Odată cu moartea liderului opoziției ruse, Alexei Navalnîi, cariera politică a lui Putin a ajuns practic la stadiul de preşedinte pe viață. Însă realegerea sa în funcție scoate la iveală un fapt incomod pentru viitoarea stabilitate politică a Rusiei: preşedintele şi cercul său nu au făcut nicio pregătire vizibilă pentru o eră post-Putin. Sistemul construit în ultimele două decenii sub conducerea sa este fragil, gerontocratic şi vulnerabil la un șoc major, în primul rând la boala sau moartea persoanei aflate la vârf.

Deocamdată Putin este arbitrul suprem al disputelor dintre facțiunile concurente ale elitei. Dacă sistemul sovietic avea un Politburo bazat pe consens, care stabilea un mecanism relativ stabil (deși netransparent) pentru transferul de putere, putem compara actualul cerc intim al lui Putin, care include prieteni bogați, reprezentanți ai aparatului de securitate al statului şi tehnocrați loiali, cu un fel de Politburo 2.0 care ar putea gestiona o potențială succesiune. Zilele aste a avut loc inaugurarea lui Putin. Încă din primele secunde ale discursului său, Putin, care a fost reales pe 17 martie cu 87,28% din voturi (oficial),  a salutat „eroii care participă la „operațiunea militară specială””, unii dintre ei fiind prezenți printre cei aproximativ 3.500 de oaspeți.

Au mai participat, în imensa clădire a palatului prezidențial, membrii guvernului, membri ai elitei politice ruse, membri ai clerului, precum și câțiva ambasadori (cei din Franța, Ungaria, Slovacia, Malta, Grecia și Cipru) restul corpului diplomatic refuzând participarea. La fel de repede, el a menționat „locuitorii ținuturilor noastre istorice care au apărat dreptul de a fi împreună cu Patria Mamă”, cu referire la regiunile ucrainene anexate cu forța în martie 2014 și septembrie 2022.

O ceremonie organizată cu precizie și rigurozitate care nu a lăsat loc de improvizații deși din punct de vedere al textului s-au remarcat schimbări față de celelalte  ceremonii care l-au avut în centru pe Putin. În primele mandate, Putin s-a gândit să menționeze dezvoltarea democratică a țării și drepturile cetățenilor acesteia, cu mâna pe Constituție însă din 2012 odată cu protestele masive privind fraudarea alegerilor această frază a dispărut. În mod tradițional în Rusia, guvernul existent demisionează după inaugurarea prezidențială pentru a permite șefului statului să formeze un nou cabinet.

Se așteaptă să se vadă dacă ministrul de Externe Serghei Lavrov, în vârstă de 74 de ani, va rămâne șeful diplomației ruse, după 20 de ani în această funcție. De asemenea, în contextul războiului din Ucraina, e important cine va ocupa portofoliul Apărării, în prezent deținut de Serghei Șoigu. Recent, adjunctul lui Șoigu, Timur Ivanov, a fost arestat pentru acuzații de corupție. Putin urăște să dea impresia că acționează sub presiune.

Mai mult, chiar dacă consideră că situația nu este ideală în ceea ce privește producția militară, eșecul îl transferă unor factori externi, precum implicarea Occidentului în conflict. Putin deși s-a adresat în primul rând poporului rus, a trimis un mesaj Occidentului într-un discurs relativ scurt spunând că ”nu refuză dialogul pe probleme de securitate și stabilitate strategică, dar numai la egalitate”. Ce însemnă acest lucru?

Traducerea pe scurt este că acceptă dialogul numai cu SUA. Pentru a susține acest discurs, Putin anunțase cu o zi înainte că forțele „non-strategice” din Districtul Militar de Sud, de la granița cu Ucraina, vor organiza în curând exerciții nucleare, o inițiativă pe care Ministerul Apărării a legat-o în mod explicit de „amenințările” formulate de diverși lideri occidentali împotriva Rusiei. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, l-a evidențiat pe nume pe Emmanuel Macron și „retorica sa foarte periculoasă”, președintele francez menționând mai multe posibilități privind desfășurarea ipotetică a trupelor franceze pe pământul ucrainean.

Peskov a făcut, de asemenea, aluzie la comentariul ministrului britanic de externe David Cameron, potrivit căruia Ucraina este liberă să folosească armele britanice pentru a lovi în interiorul Rusiei. Ce sunt forțele nucleare non-strategice ruse? Aceste sunt cel care dețin arme nucleare, adesea numite „tactice”. Ele sunt concepute pentru a fi utilizate pe câmpul de luptă și au focoase mai mici decât armele nucleare „strategice” menite să lovească orașe. Aceste arme tactice nucleare includ bombe aeriene, focoase nucleare pentru rachetele cu rază scurtă de acțiune şi lovituri de artilerie care pot fi folosite pe câmpul de luptă. Sunt mai puțin puternice decât armele strategice, adică decât rachetele balistice intercontinentale, care au o capacitate de distrugere mare.

Armele nucleare tactice sunt folosite pentru distrugerea unor ținte inamice pe o zonă limitată, fără provocarea unor efecte radioactive la scară largă. Armele nucleare tactice variază ca putere de explozie între sub o kilotonă și până la 50 de kilotone (sau mai mare). Armele nucleare strategice au o putere explozivă care variază între 500 de kilotone și 1 megatonă (bomba de la Hiroshima avea 15 kilotone). Se estimează că Rusia are între 1.500 și 2.000 de focoase nucleare pentru arme tactice, inclusiv pentru bombe gravitaționale, rachete aer-sol, rachete antinavă, rachete de croazieră și torpile submarine. Majoritatea, dacă nu toate, sunt plasate în depozite militare(sursă: Bulletin of Atomic Scientists).

Rusia are două sisteme de rachete care pot duce focoase nucleare tactice: rachetele Kalibr (SS-N-30), rachete de croazieră lansate de pe nave și submarine, cu o rază de acțiune de 1.500 – 2.500 km; lansatoarele terestre de rachete Iskander M (SS-26), cu o rază de acțiune de 400 – 500 km (sursă: BBC). Spre deosebire de armele nucleare strategice, care sunt întotdeauna într-o stare de pregătire pentru luptă, cele nestrategice sunt depozitate departe de vectorii de transport bombardiere, rachete sau nave care ar trebui să le livreze.

Franța și Marea Britanie sunt singurele țări europene care mai dețin arme nucleare. Cele mai multe sunt în Franța, 290, în timp ce Marea Britanie are 225. Belgia, Italia, Turcia, Germania și Olanda dețin arme nucleare americane. Pe lângă cele cinci, alte șapte state participă la Sprijinul operațiunilor nucleare cu tactici aeriene convenționale (SNOWCAT), oferind asistență în misiuni nucleare prin sprijin aerian convențional: Republica Cehă, Danemarca, Grecia, Ungaria, Norvegia, Polonia și România.