Stoltenberg avertizează UE împotriva concurenței cu NATO. După un deceniu la conducerea NATO, Jens Stoltenberg a încetat să se poarte frumos cu UE. Vorbind la un eveniment de rămas bun, joi 19 septembrie, Stoltenberg, care a ieșit din poziția de secretar general al NATO, a spus că, deși este bine ca UE să se concentreze pe eliminarea barierelor din industria de apărare din țările membre, ar trebui să rămână în afara activității de bază ale NATO adică aceea de stabilirea a țintelor de capacitate, conducerea a forțelor de intervenție sau stabilirea forțelor militare, de stabilire a standardelor în industria de apărare.

Remarcile sale, la German Marshall Fund, sunt o expresie a scepticismului de ani de zile din rândul oficialilor NATO cu privire la ceea ce intenționează să facă UE în domeniul apărării. Acestea vin la scurt timp după ce Comisia Europeană și-a numit primul comisar responsabil de această problemă. În timp ce Stoltenberg a lăudat ambițiile de a defragmenta industria de apărare a UE, urând blocului „mult noroc”, el a continuat apoi să pună la îndoială concentrarea țărilor UE asupra construirii unei forțe alternative, în loc să contribuie la structura de comandă a NATO. El a lăudat, de asemenea, SUA pentru că au criticat o Europă care că nu a cheltuit 2% din PIB pentru apărare. „Vestea bună (n.A.G. referitoare la cheltuielile din PIB pentru apărare) este că ne-am îndeplinit angajamentul pe care l-am făcut acum 10 ani”, a spus el.

Vestea proastă? „Acest lucru nu mai este suficient”, a adăugat el, deși nu a spus că ar trebui să existe o nouă țintă. De unde a învățat Stoltenberg să conducă Alianța atât de bine? După declarația lui Stoltenberg de la tatăl său. Tatăl său s-a alăturat Serviciului Extern în Norvegia în anii ’50. A fost ministru al Apărării și ministru al Afacerilor Externe. El a participat la vremea respectivă la mai multe întâlniri ale NATO decât aproape orice alt norvegian. De la el a învățat fostul secretar general NATO principiile unei conduceri eficiente a structurilor NATO. Lumea în jurul lui Stoltenberg  începând cu 2014 s-a schimbat: anexarea ilegală a Crimeei, ascensiunea ISIS, invazia pe scară largă a Ucrainei, concurența în creștere cu China, pandemia de COVID, atacurile cibernetice din ce în ce mai sofisticate și impactul tot mai mare al schimbărilor climatice asupra securității noastre.

În mandatul său unii lideri europeni sau americani au criticat Alianța: alianța a fost descrisă astfel ca fiind divizată, învechită și în ”moarte cerebrală”. Realitatea a fost că Alianța era și este puternică, unită și mai importantă ca niciodată. De-a lungul acestor 10 ani, Alianța a trecut prin cea mai mare transformare dintr-o generație. Sub Stoltenberg familia noastră de Aliați și parteneri s-a dezvoltat. Muntenegru, Macedonia de Nord, Finlanda și Suedia s-au alăturat Alianței iar  Ucraina este mai aproape de NATO decât oricând. În 2014, Ucraina a primit doar sprijin marginal acum, sprijinul este masiv și NATO coordonează sprijinul prin noul nostru comandament din Germania. Stoltenberg în cei 10 ani a realizat enorm pentru Alianță.

Europa are acum un comisar pentru probleme militare, Andrius Kubilius, fost prim-ministru al Lituaniei, vecina Rusiei. El a fost desemnat sa stimuleze industria de armament a continentului. Reacțiile oficialilor NATO sunt virulente deși nu au ieșit în media. Aceștia sunt supărați de ambiția UE de a crea propria sa listă de standarde militare pentru armatele UE – în încercarea de a eficientiza achizițiile și de a crește interoperabilitatea – în loc să folosească listele NATO, care există de zeci de ani. „Țările pot avea doar un set de obiective de capacitate, nu pot avea două. Aceasta este responsabilitatea NATO. Un set de standarde, un set de obiective de capacitate, o structură de comandă. Și asta este NATO”, a spus Stoltenberg. Oficialii au avertizat, de asemenea, că planurile UE de achiziții în domeniul apărării ar putea exclude state NATO precum Regatul Unit, Norvegia și Turcia care nu sunt membre ale blocului și astfel ar putea slăbi proiectele existente de cooperare industrială în domeniul apărării. Douăzeci și trei dintre cele 27 de state membre ale UE fac parte din NATO, dar există diviziuni în cadrul blocului cu privire la rolul pe care UE – în primul rând un bloc comercial și de reglementare – ar trebui să-l joace în viitoarea apărare a continentului. Franța a fost forța principală din spatele impulsului ca UE să-și asume un rol mai important, Parisul subliniind că blocul trebuie să fie pregătit pentru o slăbire a interesului american în Europa – un risc sporit de potențiala realege a lui Donald Trump ca președinte al SUA.

Angajamentul crescut al SUA  în regiunea Asia-Pacific, pentru a contracara ascensiunea Chinei are, de asemenea, ca efect, reacția președintelui francez Emmanuel Macron care cere ca Europa să dezvolte mai multă „autonomie strategică” în domeniul securității și apărării. Unii dintre aliații NATO ai Franței, în special din nordul și estul Europei, au criticat acest impuls ca slăbește importanța alianței – mai ales având în vedere relația istorică dificilă a Parisului cu NATO. În 2019, în timpul președinției lui Trump, Macron a spus că alianța condusă de SUA era „în moarte cerebrală” – reînviind temerile ca Franța să se retragă din structurile militare NATO așa cum a făcut-o în 1966.

Tensiunea dintre cele două organizații cu sediul la Bruxelles vine înainte ca Mark Rutte, fostul prim-ministru al Țărilor de Jos, să preia funcția de secretar general al NATO la 1 octombrie. Rutte, care va fi primul șef al NATO care a fost membru al Consiliului European – comitetul oficial al liderilor UE – a declarat în iunie că „alianța este și va rămâne piatra de temelie a securității noastre colective”. Întoarcerea războiului pe scară largă în Europa este o ilustrare a competiției reînnoite a marilor puteri în politica mondială. Acțiunile Rusiei au fost menite să împiedice adâncirea în continuare a legăturilor dintre Kiev și Occident personificat de Statele Unite și în special de NATO. Războiul a pus Alianța sub un stres semnificativ din punct de vedere militar, politic, logistic și conceptual. A forțat multe state membre, precum și Alianța însăși să-și reconsidere relațiile reciproce cu Rusia. Acest lucru a fost tradus într-o dinamică în schimbare și în cadrul NATO. Statele membre de pe Flancul Estic conduc sprijinul militar pentru Ucraina și își măresc rapid cheltuielile de apărare. Nu e de mirare că aceste țări vor să-și facă o vocea în Alianță mai bine auzită și reprezentată.

De la nașterea PESA (politica europeană de securitate și apărare) în urmă cu 25 de ani, UE și NATO au coexistat cot la cot în domeniul securității și, într-o oarecare măsură, și în domeniul apărării. Deși cel mai recent raport de progres indică faptul că cooperarea este din ce în ce mai solidă, incapacitatea de a face schimb de informații clasificate între organizații sau dezacordurile politice între unii aliați sunt factori care fac ca rezultatele tangibile la nivel executiv să fie într-adevăr limitate. În prezent, s-ar putea spune că nu sunt create condițiile pentru a se îndrepta către o apărare europeană autonomă în adevăratul sens a cuvântului. Diferențele puternice de cultură strategică dintre statele membre nu permit să se facă progrese către o adevărată „identitate europeană” în apărare, ceea ce duce la o lipsă clară de voință (nu există un consens minim între statele membre, cu țări care sunt clar Atlantiste, altele care sunt mai pro-europene și altele care susțin multilateralismul și o abordare post-modernă). Concluzia este clară: după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa a fost construit un ordin de securitate bazat în principal pe NATO, o alianță militară tradițională, în care interesele părților se unesc pentru a face față unei amenințări externe și așa ar trebui să rămână!