Trăim probabil unele dintre cele mai periculoase momente pe care le-a parcurs societatea umană. Direcția în care umanitatea  este împinsă de către o „elită” dominatoare neo liberală este spre decădere morală, dezumanizare și disoluția familiei și în cele din urmă și a  societății. Într-o astfel de situație alegerile prezidențiale (atât timp cât vor mai fi permise in orice tară) vor  trebui făcute cu mare responsabilitate, nu neapărat după presupuse calități sau defecte personale ale candidatului, ci prin   identificarea celor ce se află  în spatele lui, ca și în ce direcție ar vrea acesta să navigheze, în cazul nostru, spre folosul poporului român și al României sau ale acelei „elite” dominatoare care s-a infiltrat în tot sistemul social și politic românesc.

Pentru o înțelegere mai profundă a situației prezente ar trebui să analizăm puțin trecutul relativ apropiat, de unde provine și a evoluat situația actuală. În 1917, Lenin, finanțat substanțial de înaintașii marilor oligarhi de azi, s-a angajat să scoată Rusia din război și să preia puterea în numele și cu ajutorul clasei muncitoare. Totodată, Lenin a început să facă reforme neomarxiste, care să asigure controlul total al societății în favoarea finanțatorilor lui și spălarea creierelor celor pe care i-a folosit în preluarea puterii, doar în numele lor, nu și în folosul lor. Lenin a început cu primele reforme neomarxiste mai simple, dar vizibile: a organizat primele parade gay la Petrograd și a făcut primele încercări de introducere a educației sexuale la copii și în scoli, cu scopul de a distruge unitatea familiei și a legăturii ei creștine. Din cauza războiului civil în desfășurare, dar și a bolii sale, Lenin n-a avut timp să pună în practică prea multe reforme de acest fel. Spre sfârșitul vieții lui Lenin, Stalin nu-l mai respecta, insinuând că unele idei ale acestuia nu reprezintă interesele noii URSS, nici măcar ale clasei muncitoare, ci ale unor mari bogătași și politicieni străini. De aceea, Stalin, mai puțin sofisticat ideologic, dar foarte pragmatic, a deturnat planurile neomarxiste ale lui Lenin și a introdus după moartea acestuia un comunism foarte dur, dar mai simplu și în interesul URSS. Pentru Stalin era mai importantă munca forțată, chiar și folosind teroarea, la care a apelat din plin.

Românii au  trăit într-un comunism de tip Stalin, la început dur și internaționalist, apoi naționalist și ceva mai suportabil. Acesta a rezistat atâta timp cât s-a apelat la teroare: când teroarea a slăbit, acest tip de comunism a decăzut rapid și apoi s-a prăbușit, evident, și cu „ajutor” extern. Neomarxiștii din perioada interbelică, din “Școala de la Frankfurt”, mutați apoi în Elveția, în Franța și, în final, în SUA, dar mai ales György Lukács din Ungaria, l-au criticat permanent pe Stalin: cum că, deși bun strateg, Stalin avea o slabă pregătire teoretică, ideologică, că acel  comunism instaurat de el în URSS ar fi simplist, incomplet, unul in care oamenii ar avea prea multă libertate de gândire, astfel că, în caz că s-ar prăbuși comunismul lui Stalin, oamenii n-ar fi prea afectați intelectual, s-ar adapta repede la alt tip de societate. De altfel, chiar așa s-a și întâmplat în 1989.

Prin dedublare, noi, românii, am “fentat” măcar parțial acest comunism: spuneam ca ei, dar gândeam și făceam adesea ca noi. Teoreticienii neomarxiști susțineau că un comunism adevărat trebuie să fie ireversibil și nu se poate instaura decât distrugând complet vechea societate, nu doar fizic, ci mai ales prin “terorism cultural”. Creierele oamenilor ar trebui “spălate” cu pseudocultura de consum ieftină și din plin pentru toată lumea: pentru ca acțiunea să fie temeinică și cu bătaie lungă, trebuiau distruse în primul rând familia și credința religioasă creștină, care leagă spiritual familia.

Neomarxiștii au preluat unele idei ale lui Sigmund Freud: anume că instinctul primar al omului, cel sexual, ar fi împiedicat să se manifeste liber din cauza civilizației și mai ales a creștinismului, care, prin norme morale și înlănțuirea familiei, l-ar opri pe om de la satisfacerea neîngrădită a plăcerilor, care ar fi esența fericirii și a vieții.

De aceea, György Lukács, teoreticianul cel mai apreciat al neomarxismului, ajuns în 1919 un fel de ministru al culturii în guvernul neomarxist maghiar al lui Béla Kun, a introdus imediat educația sexuală la copii și în școlile primare, nu în sens de educație, ci de depravare organizată: copiii trebuiau rupți de familie, ca să fie controlați și educați de statul neomarxist. N-au reușit să facă mare lucru, pentru că armata română i-a învins pe neomarxiști și au scapăt Ungaria și centrul Europei de neomarxismul propagat atunci cu ajutorul lui Lenin.

Noi, românii, am crezut în 1989 (și chiar ceva timp după) că am scăpat de comunism și că “Occidentul” – în general vorbind – ne va ajuta să trecem la capitalism și democrație reală. Acest “Occident”, despre care credeam noi că este un model de capitalism clasic, era de fapt controlat economic, mediatic, financiar și chiar politic (discret) de un grup de mari oligarhi, care au realizat rapid că prin globalizare, neomarxismul și puterea lor de influentă pot fi răspândite mai ușor și mai rapid. Nu de un grup puternic de state era nevoie, ci de o Piață Unică Globală, care să poată fi controlată total și cu ajutorul noilor tehnologii. Nu de cetățeni educați aveau ei nevoie, ci de consumatori docili. României i s-a rezervat atât rolul de piață de desfacere, dar și de sursă de materii prime foarte ieftine, precum și de forță de muncă ieftină și deseori calificată. Am primit fonduri, dar de multe ori cu condiții aproape autodistructive. Românii care lucrează și acum din greu în Europa (cu salarii mai mici decât localnicii) au contribuit cu zeci de miliarde de euro trimise direct  la familiile lor din România, nu statului român, condus deseori iresponsabil (incompetență amestecată deseori cu primirea de comisioane). Lucrătorii români din Europa au fost de fapt cei mai mari investitori și cei mai eficienți. Prețul plătit de cei plecați la muncă în străinătate a fost cel mai adesea lipsirea de afecțiune directă și de educație a copiilor rămași acasă.

Multimiliardarul George Soros a început introducerea neomarxismului în România încă din ianuarie 1990, dar într-o formă perfidă, ca și cum ar fi un ajutor ca să înțelegem mai bine capitalismul: așa au crezut mulți atunci. Unii intelectuali naivi, sau poate nu chiar, erau plătiți de Soros din banii contribuabilului american, dar primiți de Soros. Atunci in anii 90” erau poate și unii mai creduli care nu vedeau în „ajutoarele” lui Soros vreun interes ascuns sau scop anume.Mai grav este că, nici măcar azi, mulți dintre aceștia nu realizează ce se întâmplă cu adevărat, neputând ieși din șablonul de gândire standardizat de sistemul social politic.

Prea puțini realizează azi că proprietatea privată ar putea fi treptat desființată prin creșterea până la insuportabil a prețului utilităților și a impozitelor pe proprietate. Fără proprietăți urmează rapid eliminarea banilor cash, adică pierderea și a ultimei forme de libertate. De ceva timp deja au început schimbările de sex și apariția transgenderilor, chiar si la copii, fără acordul părinților, se introduce deja educația sexuala la copii de grădinița etc.

Decăderea morală organizată, dezumanizarea și haosul social întreținute încă din Germania anilor ‘20, continuă și astăzi în Europa de vest și nord, acțiune completată cu melanjul rasial și religios care ar putea duce treptat și la distrugerea civilizației europene. Deja se observă că România nu va fi ocolită de cele menționate mai sus. S-a lucrat temeinic la tânăra generație îndeosebi în centrele universitare din vestul țării, principalele locuri de îndoctrinare și răspândire neomarxistă, tocmai cu scopul de a crea un șablon de gândire neomarxistă din care să nu mai poți ieși.

Spre deosebire de vechiul comunism de tip Stalin, neomarxismul presupune manipularea totală a minții oamenilor care ar putea ajunge sa perceapă propria autodistrugere și a societății în care trăiesc ca pe ceva aproape normal cu condiția să aibă mâncare și distracție. Neomarxismul presupune eliminarea oricărei șanse de revenire la normal, fostul cetățean, apoi consumator, ar trebui să devină sclavul modern perfect, să ajungă „să nu aibă nimic și să fie fericit”, așa cum spunea Aldous Huxley pe la începutul anilor ‘30. Ocuparea de către neomarxiști și a ultimei redute de apărare a minții omului, a discernământului său, reprezintă deosebirea esențială față de vechiul comunism, adică pierderea de fapt a umanității din noi, a legăturii cu divinitatea, dezumanizarea fiind etapa finală a existenței societății umane așa cum încă unii dintre noi o mai cunoaștem, probabil nu pentru prea mult timp.

Noi, românii, care încă punem preț pe familie și credința creștină, pe bun simț și moralitate, am permis  la ultimele alegeri prezidențiale (după cele anulate in 6 decembrie 2024)  instaurarea – „cu acte”, cum s-ar spune – a NEOMARXISMULUI, care este ADEVĂRATUL COMUNISM, ce “trebuia” instaurat încă din 1917, dar care, iată, ar putea să se impună și faptic chiar  cu votul unora dintre noi, poate în necunoștință de cauză, dar oricum iresponsabil și autodistructiv. Unii spun că ei sunt proeuropeni de parcă (doar) Europa ar fi același lucru cu democrația. De altfel, democrația este un termen politic și ideologic, iar Europa, unul geografic și cultural. Există democrație și în afara Europei.

Mă întreb dacă în starea actuală de inerție socială, manipulare psihologică accentuată, schimbarea forțată a valorilor îndeosebi pentru tânara generatie ar mai fi vreo șansă să oprim instalarea definitivă a neomarxismului, adică a adevăratului comunism, COMUNISMUL FINAL.

Prof. Vasile Constantin Boghian