S-a discutat mult în media despre dronele rusești care au intrat în Polonia. 19 sau 20 parcă nici nu contează. De unde au venit? Se pare că din Belarus. Au fost drone de tip „Gerbera”. Ele sunt folosite de ruși ca ținte false pentru „supraîncărcarea” sistemelor de apărare antiaeriană  ale Ucrainei. Dronele au deviat de la cursul lor inițial. Se poate și ca în urma unor interferențe, și mă refer aici la războiul electronic de pe teritoriul Ucrainei, ele să fi fost deviate de la cursul inițial.  

Nu cred că traiectoria a fost stabilită direct spre Polonia. Cred în schimb ca ceea ce a rezulta a fost o testare a capacităților de apărare ale unui stat NATO. Există o explicație tehnică a devierii cursului acestor drone. Sistemele de drone „Gerbera” utilizează antene simple de navigație prin satelit, care sunt vulnerabile la mijloacele de luptă radioelectronică ( asta înseamnă suprimarea semnalului sau înlocuirea acestuia – spoofing). Pe dronele „Shahed” sunt instalate sisteme scumpe de combatere a bruiajelor de exemplu antene CRPA (Controlled Reception Pattern Antenna – antenă cu diagramă de recepție controlată este un tip de antenă inteligentă folosită mai ales pentru sistemele GNSS-GPS, Galileo, GLONASS, BeiDou). Ce face o antenă CRPA: controlează electronic direcția în care „privește” antena (beamforming); poate suprima bruiajele (jamming) și atacurile de tip spoofing prin crearea de zone „moarte” (nulls) în direcția surselor de interferență; îmbunătățește semnalul recepționat de la sateliți și crește robustețea navigației.

Din această cauză(lipsa unei antene CRPA), „Gerberele” se abat adesea semnificativ de la ruta lor. Astfel de drone au zburat deja pe teritoriul Belarusului, Lituaniei și Letoniei, dar niciodată în număr atât de mare ca în Polonia. A fost un test sau o manevră abilă a unor forțe (amici/inamici) de a schimba cursul dronelor? Nu știm. Cert este că SACEUR-ul, Comandantul Suprem Aliat din Europa, generalul american Grynkewich, a oferita mai multe detalii operaționale. El spune că „nu știm încă dacă a fost un act intenționat sau neintenționat” din partea Rusiei. De asemenea, el avertizează împotriva concentrării excesive pe numărul raportat de drone implicate, spunând: „Aș avea, de asemenea, o încredere scăzută în orice număr despre care ați auzit, adică în ceea ce privește numărul de drone… Pe măsură ce încercăm să luăm în considerare acest lucru și să intrăm în detaliile tehnice, vom înțelege mai bine câte au fost, dar nu aș putea să vă spun cu certitudine astăzi că au fost 20 sau 10. Trebuie doar să intrăm în detaliile tehnice pentru a ne da seama de asta, pentru a informa echipajele care au fost acolo să vadă ce au văzut.” De asemenea, el oferă mai multe detalii despre cum să gândești atunci când vine vorba de interceptarea acestor drone, așa cum spune el: „Ori de câte ori folosești aeronave pentru a te apăra împotriva unui atac cu drone de acest gen, și am destulă experiență în acest sens, din perioada petrecută în Orientul Mijlociu, trebuie să faci alegeri cu privire la ce drone să interceptezi și pe care nu, în funcție de numărul de aeronave pe care le ai în aer. Dacă ceva merge pe un câmp, s-ar putea să-l lași să plece, în loc să se îndrepte spre un aerodrom care este esențial pentru operațiunea ta de luptă. Așadar, sunt încrezător că echipajul aerian și forțele au luat deciziile corecte cu privire la ceea ce puteau face cu resursele pe care le aveau.”  Grynkewich este, de asemenea, întrebat dacă răspunsul NATO ar fi același dacă s-ar confrunta cu un „roi” de drone, la care acesta răspunde: „Nu am nicio îndoială că, dacă vom experimenta un roi de sute de drone, acesta nu este un accident, aceasta nu este o incursiune, acesta ar fi un atac împotriva teritoriului Alianței.

În acest caz, ne uităm la activarea planurilor și la fluxul de capabilități suplimentare în operațiunile Comandamentului Aliat și, sub conducerea lui SACEUR, pe care le-am desfășura în față pentru a ajuta la gestionarea acestui lucru. Nu voi intra în detalii despre care sunt punctele noastre forte și punctele slabe în acest sens, dar în cazul unui atac armat în temeiul Articolului 5, s-ar întâmpla mult mai multe lucruri și ar fi o situație complet. Ce s-a întâmplat în Polonia cu dronele rusești îmi aduce aminte de o întâmplare importantă din al Doilea Război Mondial. Hai să rememorăm un eveniment din al Doilea Război Mondial. Poate unii dintre dumneavoastră îl știți, alți mai tineri poate nu au citit despre el.  În decembrie 1941, în timp ce bombardierele și navele de debarcare japoneze convergeau spre Singapore, prim-ministrul britanic Winston Churchill se agăța încă de convingerea că teritoriul și baza navală britanică rămâneau inexpugnabile – „fortăreața noastră cu care se lăuda”, așa cum o numea comandantul britanic responsabil de apărarea sa.

Capitularea sa a fost, în evaluarea devastatoare a lui Churchill, „cel mai grav dezastru și cea mai mare capitulare din istoria britanică”, înfrângerea lăsându-i o „cicatrice în minte”, a spus ulterior medicul său. În realitate, Singapore nu era o fortăreață inexpugnabilă. În timp ce japonezii lansau asaltul final, Churchill a transmis ordine disperate: „În acest stadiu nu trebuie să existe nicio idee de a salva trupele sau de a cruța populația… Comandanții și ofițerii superiori ar trebui să moară alături de trupele lor. Onoarea Imperiului Britanic și a Armatei Britanice este în joc.” Cu toate acestea, niciun îndemn nu a putut compensa eșecurile strategice care făcuseră înfrângerea inevitabilă cu mult înainte de primele focuri de armă din cel de-al Doilea Război Mondial. Distrugerea statului Singapore a apărut din marea iluzie strategică a Marii Britanii în Orientul Îndepărtat – fantezia că supremația navală ar putea înlocui apărarea teritorială, înrădăcinată în strategia imperială a anilor 1920, care trata baza navală din Singapore drept piatra de temelie a apărării din Orientul Îndepărtat. Planificatorii britanici au prevăzut un război cu Japonia desfășurându-se în trei faze clare: garnizoana din Singapore ar deține presupusa fortăreață, în timp ce flota principală britanică ar naviga din Europa pentru a-i învinge pe japonezi într-o bătălie navală decisivă și, ulterior, pentru a bloca insulele Japoniei. Până în 1937, potrivit istoricului naval Stephen Roskill, „conceptul de «Flotă principală către Singapore» a presupus, poate prin repetiție constantă, ceva din inviolabilitatea Sfintei Scripturi”. Acest cadru strategic a ignorat complet caracterul schimbător al războiului naval, ascensiunea puterii aeriene și imposibilitatea de a apăra o fortăreață terestră exclusiv prin operațiuni maritime. Astăzi, în timp ce liderii europeni își elaborează răspunsul la agresiunea rusă din Ucraina – și în timp ce NATO poartă discuții de urgență în temeiul Articolului 4 după atacul peste noapte al Rusiei cu drone asupra Poloniei – aceștia riscă să repete aceeași eroare fundamentală care a condamnat Singapore: înlocuirea clarității strategice cu gesturi tactice și permiterea convenienței politice să conducă la ceea ce ar trebui să fie imperative strategice cuprinzătoare.

Paralelele sunt derutante, dezvăluind modul în care autoamăgirea creează o cascadă previzibilă către dezastrul militar. Nu trebuie să intrăm în război, trebuie să fim pregătiți să dăm un răspuns corespunzător diferitelor scenarii pe care Federația Rusă și proxiul Belarusul le pot pune în aplicare. Suntem într-un război informațional, un război hibrid Rusia dorind oprirea ajutorului militar către Ucraina. Nici Ucraina nu stă degeaba. Kievul ne vrea aliați în război deoarece resursele sale umane și militare sunt în descreștere. În aceste condiții orice vulnerabilitatea a flancului estic este exploatată atât de ruși cât și de ucraineni. Asta este adevărul. ”Te faci frate cu dracul ca să treci puntea” spune un proverb popular. Războiul este război iar Rusia nu are alte nevoi decât recucerirea adâncimii strategice care undeva în timpul URSS era cu capul ”ursului” pe la Berlin. Hai să analizăm și din punct de vedere tehnic evenimentul din Polonia. Cele aproximativ 20 de drone rusești care au violat spațiul aerian al Poloniei în noaptea de 9 spre 10 septembrie au ridicat multe semne de întrebare privind pregătirea țărilor membre NATO de a face faţă acestui tip de război, purtat de Rusia în Ucraina, care are două componente principale: lupta terestră şi bombardamentele zilnice cu sute de drone şi zeci de rachete. Rusia produce drone Shahed/Geran în funcție de variantă între 20.000 şi 80.000 de dolari. Acestea sunt folosite împreună cu varianta mai ieftină, Gerbera, de doar 10.000 de euro (transportă numai 5 kg de explozibil, faţă de 50 kg la Geran 2). Ce drone au ajuns în Polonia din Belarus? Se pare ca au fost de tipul Gerbera. Dacă ne uitam la costurile cu care aceste drone au fost date jos de aeronavelor F-16 poloneze, F-35 olandeze și urmărite pe rad de AWACS italian (toate avioanele au fost alimentate în zbor de cisterne aeriene NATO) nedumerirea devine din ce în ce mai mare. Se pare ca s-au folosit aer-aer AIM-120C-7 AMRAAM (Advanced Medium-Range Air-to-Air Missile). O astfel de rachetă costă peste 2 milioane de euro bucata, de peste 200 de ori mai scumpă decât drona Gerbera doborâtă. Matematica ne da un rezulta simplu: toate cele 20 de drone rusești care au migrat în Polonia au un costat undeva la 500-600 mii de euro în timp ce toate rachetele folosite împotriva lor au costat undeva între 30-50 milioane de euro. Prețurile diferă de la o achiziție la alta ale aceluiași tip de rachetă fiecare țară având anumite opțiuni suplimentare. Conform publicației Monitorul Apărării ”Ungaria a cumpărat în 2023 rachete AIM-120C şi a plătit 2,7 milioane euro pe bucată, iar Țările de Jos au achiziționat în 2024 246 de rachete AIM-9X pentru care au plătit aproape 650 milioane euro, mai mult de 2,5 milioane pe fiecare. Chiar dacă luăm rachetele sistemelor cu rază foarte mică, mult mai ieftine, şi acestea depășesc şi de zece ori valoarea dronelor rusești. De exemplu, o rachetă Stinger costă la export peste 200.000 euro, iar Mistral chiar mai scumpă, depășind 500.000 euro”. Deci problema sunt costurile imense pentru niște drone fără valoare tactica mare.

NATO trebuie să învețe lecțiile ucrainene adică ce mijloace tehnice folosesc pentru a doborî dronele rusești? Acestea sunt tancurile Gepard, avioanele ușoare cu mitraliere la bord, mitralierele grele de la sol, mitralierele de pe elicoptere şi mai nou dronele interceptoare. Din nou vorbim de drone dar de data aceasta sunt drone interceptoare. Ucrainieni produc câteva tipuri: unul dintre cei mai răspândiți interceptori ucraineni este Sting, produs de Wild Hornets, care costă 2.500 de euro pe unitate, poate atinge viteze de peste 300 de kilometri pe oră şi a fost deja creditată cu numeroase interceptări de succes ale Shahed-urilor rusești, arată Forbes. Un alt sistem este Titan produs în colaborare cu germani. De asemenea Ucraina produce platforme low-cost cu aripi fixe, cum ar fi Techno Taras, care costă 1.500 de euro. Abordarea actuală a Europei față de Ucraina urmează o autoamăgire similară cu cea de care am vorbit mai sus: Singapore. Liderii continentului au îmbrățișat ceea ce echivalează cu o strategie cu pași limitați – oferind suficient sprijin pentru a preveni prăbușirea Ucrainei, evitând în același timp angajamente care ar putea necesita sacrificii și riscuri strategice reale. Totuși, nu există o teorie coerentă a succesului care să definească ceea ce Europa dorește de fapt să realizeze în Ucraina, în afară de evitarea unei angajări militare directe cu Rusia și încheierea conflictului printr-un fel de soluționare negociată. Aceasta este o gestionare a riscurilor, mai degrabă decât o strategie generală – europenii definesc doar ceea ce vor să evite, mai degrabă decât ceea ce doresc să realizeze. Această abordare nu oferă nicio cale către un rezultat durabil și nicio măsură pentru măsurarea succesului dincolo de încheierea conflictului actual. Această absență a clarității strategice reflectă o problemă mai profundă: Europa nu a ajuns la un consens cu privire la faptul dacă menținerea independenței Ucrainei merită riscul unei confruntări militare directe cu Rusia. Într-un fel poate este mai bine așa decât angajarea într-un război.

De facto, Ucraina constituie deja o parte a securității europene – rachetele rusești care lovesc infrastructura ucraineană amenință direct rețelele energetice europene, exporturile de cereale ucrainene afectează securitatea alimentară europeană, iar integritatea teritorială a Ucrainei determină credibilitatea descurajării europene. Dacă Ucraina ar cădea, Europa s-ar putea confrunta cu consecințe care se extind mult dincolo de preocupările umanitare: NATO confruntându-se cu forțe rusești consolidate la granițele poloneze și românești, milioane de refugiați suplimentari care fug de un stat ucrainean prăbușit și o insurgență continuă în interiorul Ucrainei. Pe 12 septembrie 2025, NATO a lansat oficial „Eastern Sentry” ca o activitate militară menită să întărească postura pe flancul estic al Alianței. Scopul declarat este de a consolida apărarea și de a descuraja încălcările spațiului aerian și alte provocări ale Rusiei (în special cele generate de drone). Generalul Alexus Grynkewich (Supreme Allied Commander Europe) a vorbit de creșterea capacităților de reacție, dar și de necesitatea unei apărări integrate, multidimensionale. Cu toate acestea rămân multe neclarități. Nu e încă publicat un plan detaliat care să spună exact ce baze sau ținte logistice din România vor fi implicate, sau cât timp va dura operațiunea Eastern Sentry. Nu e clar modul exact cum România va integra propriii săi factori de decizie (militari / politici) în comandamentul operațional al NATO pentru această acțiune.

Nu s-a specificat deocamdată câte resurse exact va aloca România (având prioritate echipamente, personal, infrastructură etc.) pentru această misiune. Cert este că România susține inițiativa, participând prin pregătire militară și logistică. Autoritățile declară că operația va conduce la creșterea capacităților de apărare și descurajare pe flancul estic. Spre ca CSAT să aprobe cât mai curând normele de aplicare a Legii 73/2025 privind controlul utilizării spațiului aerian național din România.