La Palatul Victoria, ședințele de Guvern au început să semene tot mai mult cu o piesă de teatru absurd. În rolul principal, premierul Ilie Bolojan, cu replica lui preferată: „Dacă nu se face cum vreau eu, îmi dau demisia și plec!”. Publicul – a se citi: partenerii de coaliție și, pe fundal, câteva milioane de cetățeni – asistă siderat la spectacolul unui lider care confundă responsabilitatea cu șantajul, iar negocierea cu amenințarea.

Oficial, Bolojan spune că nu e vorba de presiune. În realitate, e ca și cum ai intra într-o cameră cu o grenadă în mână, asigurându-i pe toți că este doar un accesoriu vestimentar. „Nu folosesc demisia ca formă de presiune”, a declarat, senin, la Antena 3. Sigur, și Nicușor Dan este campion la comunicare, dar n-a reușit încă să ne convingă de „marile lui realizări”.

Bolojan își scoate demisia pe masă cum ai ține în mână un cuțit de bucătărie: „Nu e pentru voi, dar să știți că poate să taie”.

Ilie și Austeritatea = Love

În ultima vreme, trei mari teme a adus în discuție, la întâlnirea coaliției, premierul: concedierea a 13.000 de angajați din sectorul administrației locale, eliminarea plafonării la alimentele de bază și eterna ciorbă reîncălzită a alegerilor din Capitală. Trei teme, un singur stil: ori votați cum spun eu, ori vă las baltă!

Comportament de provincial, unde decizia e luată de unul singur. Numai că Bucureștiul nu este Oradea, iar România nu-i Bihorul. Nu poți administra o țară întreagă cu aceleași reflexe de primar autoritar care mută borduri și taie panglici la parcuri.

În loc de argumente, Bolojan preferă șantajul politic. În loc să construiască consens, cultivă conflictul.

De fapt, ședințele de coaliție seamănă cu o grădiniță politică. Premierul este copilul răsfățat care amenință că-și ia jucăriile și pleacă, iar PSD, părintele obosit care oftează și încearcă să-l convingă că nu e momentul pentru încă o criză guvernamentală. USR? Ca de obicei, se uită peste gard; ăștia știu doar că niciodată nu e vina lor, cine a altcuiva.

În tot acest tablou, cetățenii sunt spectatori fără bilet care plătesc factura: taxe mai mari, inflație neîmblânzită, salarii și pensii puse pe lista neagră.

E greu să nu remarci ironia situației: premierul care ne spune că „nu trebuie să guvernăm cu gândul la sondaje” este același care își negociază mandatul ca un actor de telenovelă, cu suspansul demisiei repetat la fiecare episod. Nu contează că amenințările destabilizează guvernarea. Important e să fie păstrat scenariul cu Bolojan, bărbatul hotărât care salvează România de lene și risipă.

Să-i spună cineva că România nu se conduce cu pumnii în masă, iar el nu-i vreun șef de șantier care decide câți muncitori pleacă acasă într-o singură zi.

Ajutorul pentru Ucraina, explicat în matematică politică

Premierul ales (de Franța) pare să aibă o relație specială cu cifrele, nu numai cu Parisul. Mai exact, cu cifrele spuse pe jumătate, răsucite pe toate părțile, prezentate doar cât să dea bine la public.

Dacă e vorba de dobânzile la creditele luate de România, premierul nu ezită să ridice tonul: miliarde de euro sunt aruncate anual doar pe dobânzi, cam cât echivalentul unei autostrăzi „Moldova”, care nu știm când și dacă se va termina vreodată. Când, însă, discuția alunecă spre sumele reale cheltuite cu Ucraina sau Republica Moldova, Bolojan devine brusc poet: vorbește în parabole, jonglează cu „mixuri de energie”, dă exemple tehnice, dar nu rostește niciodată cifra clară.

Despre sprijinul acordat Ucrainei avem deja o telenovelă în toată regula. Marcel Ciolacu, fostul premier, a vorbit public despre o povară uriașă: între 2 și 3% din PIB. Bolojan, în schimb, îl contrazice și ne liniștește: nu e „decât” 0,2%. O nimica toată, doar 1,5 miliarde de euro. Diferența? Doar de vreo 25 de miliarde de euro. O eroare minoră, firește, în stilul contabilității politice.

Când vine vorba să pună cifrele pe masă, premierul preferă să insinueze că alții mint, în timp ce el deține „adevărul”. Numai că adevărul lui e, de cele mai multe ori, la fel de clar ca o factură de gaze în plină iarnă: imposibil de descifrat.

Și dacă în cazul Ucrainei am aflat, cu jumătate de gură, că suma se învârte pe la 1,5 miliarde, în cazul Republicii Moldova lucrurile devin și mai confuze. Un ministru ne spune că nu vindem energie ieftină. Premierul moldovean, în schimb, îi mulțumește României pentru prețul mic. Iar Bolojan intră în rolul profesorului de economie care dă o lecție despre fotovoltaice, eoliene, importuri de seară și exporturi de prânz.

Concluzia? Un „mix de prețuri” din care cetățeanul român nu înțelege nimic. Și poate tocmai asta e ideea: să nu înțeleagă nimeni.

Căci, atunci când e vorba de transparență, premierul preferă să vorbească mult și să spună nimic. Nicio vorbă despre facilitățile oferite refugiaților ucraineni în România – de la cazare și alocații, până la accesul gratuit la sănătate și educație. Nicio explicație despre cât ne costă, concret, „paradisul” de pe teritoriul României pentru ai lui Zelenski.

Românii, care plătesc facturi umflate și dobânzi astronomice, ar avea dreptul să știe până la ultimul leu ce înseamnă solidaritatea pe spinarea lor. Dar aici matematica lui Bolojan devine brusc selectivă: la capitolul „sacrificiile românilor”, cifrele dispar.

În schimb, mesajul livrat oamenilor de rând este mereu același: „Trebuie să strângem cureaua”. Nu contează că banii se duc pe dobânzi uriașe, pe ajutoare externe sau pe scheme de energie pe care nu le pricepe nimeni. Contează că românii trebuie să accepte noi taxe, reduceri de subvenții și eventuale concedieri masive.

De ce? Pentru că așa spune premierul – și, dacă nu i se aprobă planurile, are oricând demisia pregătită pe birou.

Ilie Bolojan a venit la București cu reputația de „omul cifrelor”, dar după jumătate de an el a înțeles că țara se guvernează, de faăt, cu șantaj și jonglerii aritmetice. Ne trântește pe masă cifre spectaculoase despre dobânzi, dar ascunde costurile reale ale cheltuielilor cu Ucraina și Moldova.

Pentru români – austeritate, pentru Zelenski&co. – prosperitate!