Ilie Bolojan, premierul care scoate la televizor sabia moralității și strigă în toate studiourile „Jos sinecurile! Afară cu pilele de la stat!”, și-a demonstrat, încă o dată, adevărata artă: ipocrizia ridicată la rang de strategie guvernamentală. În timp ce românului de rând i se servesc povești cu disponibilizări și austeritate, „eroul” luptei contra căpușelor bugetare și-a plasat protejata, pe viceprimărița din Oradea, Arina Moș, direct în biroul permanent al Camerei Deputaților. Nu oricum, ci secretar – adică fix în centrul de comandă unde se taie și se spânzură ordinea parlamentară!

Doamna Moș nu e un personaj oarecare. E un caz-școală de cum funcționează rețelele de familie și partid în România: de la consiliera personală a lui Bolojan, aruncată fără pregătire în fruntea Administrației Social-Comunitare Oradea, la viceprimar și apoi parlamentar cu avere crescândă, de parcă joburile la stat ar fi conturi de economii cu dobândă nelimitată. Bonus: soțul angajat la evidența populației, fiul la fel, apartamente și case schimbate mai des ca mașinile second-hand din târgul de la Vitan. Toată familia – la stat, pe banii noștri.

Și în timp ce acest mic imperiu domestic se umflă de la un an la altul, premierul Bolojan, cu mâna pe inimă și privirea fixată pe electorat, predică despre „tăierea risipei”. Cum să nu-ți vină să râzi amar? Să te uiți cum, în timp ce urlă la cameră „afară cu sinecurile!”, pe sub masă își împinge oamenii de casă fix în funcțiile „grase” ale statului.

Protectorul multinaționalelor și călăul românilor

Dar, stați, că ipocrizia nu se oprește la sinecuri! Guvernul condus de același haiduc Bolojan l-a reinventat pe Iancu Jianu – ia de la săraci și dă la bogați! După ce a amenințat cu „disciplina fiscală” marile corporații, brusc, ca prin magie, impozitul minim pe cifra de afaceri pentru multinaționalele cu venituri de peste 50 de milioane de euro a dispărut. Puff! Evaporat, ca într-un număr de magie făcut la circ. Ce înseamnă asta? Că românul de rând plătește până la ultimul leu impozite și taxe, iar marile firme scot profitul din țară, nestingherite, cu binecuvântarea guvernului.

Pierderea asumată de omul cu pixul de la Palatul Victoria? Vreo 4,7 miliarde de lei! Dar, la ce-i trebuia statului român suma asta? Ce să facă, spitale, școli, drumuri? De ce, că românul oricum pleacă în afară, aici rămân „nepalezii”.

Cum să-i mai spui guvern, când seamănă mai mult cu o agenție de plasament pentru protejați de partid și cu un birou notarial pentru multinaționale? Un guvern care și-a făcut din trădarea interesului național un reflex zilnic.

Și să nu ne facem iluzii: nu e doar Bolojan „pe invers”. E toată coaliția pestriță PNL-PSD-USR-UDMR, o ceată de ipocriți care predică moralitatea cu gura plină, dar își ung rudele și prietenii cu untură de funcții. Un fel de coaliție de familie, unde criteriul de competență e simplu: să fii „al nostru”. Restul? Restul pot să plece acasă sau în străinătate, să muncească pe brânci și să trimită bani în țară, ca să aibă guvernul ce să toace.

Un sistem bine uns

În România guvernată de Bolojan și prietenii lui, „reforma” înseamnă să tai posturile mici, de la oameni care trudesc pentru 3000 de lei, dar să creezi funcții noi pentru viceprimari și verișori. „Disciplina fiscală” înseamnă să umpli coșul de taxe al românului simplu, dar să golești sacul de impozite al corporațiilor. „Patriotismul economic” înseamnă să-i spui multinaționalei: „Nu plăti tu, lasă că se descurcă pensionarul, profesorul și șoferul de tir”.

Ipocrizia asta crasă nu mai e doar un viciu personal al lui Bolojan. E un sistem. E un mecanism perfect uns, în care predica se ține la televizor, iar jaful se face în liniște, în birouri cu geamuri fumurii. Iar când adevărul iese la iveală, ni se spune că „așa e politica”.

Dragă, cetățean român, nu te lăsa păcălit: nu e „politică”! E hoție cu patalama, e nepotism cu ștampilă oficială, e o insultă zilnică la adresa celor care încă mai cred că meritocrația poate exista. Și, mai ales, e dovada că, indiferent ce fețe noi își pun partidele, vechile metehne nu se schimbă.

Ilie Bolojan, premierul anti-sinecură? Mai degrabă Bolojan, premierul sinecură, protectorul prietenilor apropiați și al corporațiilor fără patrie. Când îți clamezi lupta cu sinecurile, dar îți împingi viceprimărița la butoanele Camerei Deputaților și îți pui familia de partid pe statele de plată, nu mai ești lider – ești doar un actor prost într-o piesă proastă, jucată pe nervii și banii noștri.

Și poate, că într-o zi, electoratul se va ridica și va spune, cu voce tare: „Jos masca, domnule Bolojan!”.

Ruptură totală între Ilie Bolojan și Nicușor Dan

Și, ca și cum ipocrizia guvernării nu ar fi de ajuns, asistăm la un nou spectacol de bâlci politic: divorțul cu mesaje subliminale dintre Ilie Bolojan și Nicușor Dan. Nu-și aruncă vorbe grele pe față – încă! -, dar se ciupesc discret, ca doi școlari care se bat sub bancă, lovindu-se cu piciorul.

Întrebat dacă „dă în scris” că nu va crește TVA-ul, așa cum promisese Nicușor Dan cu o seninătate electorală de manual, Bolojan a tras aer adânc în piept și a scos perla: „Am grijă ce vorbesc”. Traducere liberă: „Eu nu-s fraierul care semnează promisiuni pe care știe din start că nu le poate respecta”. Un fel de „Nicușor, vezi-ți de caietul tău de promisiuni, că al meu are filele mai groase!”.

De aici până la prima jignire fățișă nu mai e decât un pas. Deocamdată, mesajele subliminale se traduc prin „eu sunt realist, tu ești visător”, „eu sunt responsabil, tu ești diletant”. România, însă, e prinsă la mijloc, ca un copil într-un divorț urât, unde părinții se ceartă pe bani de întreținere.

Ruptura Bolojan-Nicușor este, de fapt, radiografia perfectă a coaliției: o adunătură de ego-uri care se suportă doar cât timp e de împărțit caimacul. În spatele camerelor de filmat, glumițele devin săgeți, iar „unitatea” se destramă încet, dar sigur. Și dacă azi se jignesc prin aluzii fine, mâine vor trece la pumni verbali în direct.

Asistăm la aceeași piesă de teatru ieftin, în care o clasă politică își face numerele pe scenă, în timp ce în sală se vând bilete scumpe. Plătite, firește, din buzunarele celor care chiar dau „în scris” fiecare bon fiscal.