Eram noi, toți românii, da’ toți, noi ăștia, câteva milioane de români nezmetici, în concediu, în vacanță, la golăneală, la plajă și la distracție în Mările Sudului când, ce să vezi! Am primit niște voucere de la guvern parcă sau de la parlament sau de la președinție, nu mai țin minte exact. De dragul nostru? Nicidecum!

Au vrut să scape nasoii ăia de politicianiști de întreg poporul român, să se lăfăie numai ei în România, de nasoi ce erau! Dar să vezi ce țeapă și-au luat, frate! La sfîrşitul verii era asta, grozăvia asta, America a dispărut de pe monitoare. Rusia la fel. Asia la fel. Europa, nici urmă de ea! Nici Asia! În WorldNet s-a iscat o învălmăşeală de nedescris. Posturile de televiziune transmiteau imaginile a milioane de oameni consternaţi, pradă confuziei. America nu mai era. Gata, se evaporase.

Oceanul Atlantic se întindea cît vedeai cu ochii. Ici şi colo cădeau din cer tot felul de sateliţi-spion pe care era pictat steagul înstelat. Să fi fost o gaură de vierme? Dar prezenţa unui astfel de fenomen astronomic hrăpăreţ ar fi fost detectată de monitoarele noastre. Gata cu Donald Trump, cu Vladimir Putin, cu China? Să fi fost o explozie nucleară? Ar fi sărit în aer întreg Pămîntul. Să fi fost un cutremur de pămînt? N-am fi scăpat nici noi cu una, cu două! Da, da, America se volatilizase într-un chip neobişnuit. Gata, nu mai era. Se sfîrşise.

Bineînţeles că toate lucrurile au luat-o razna. Gata cu Elvis. Gata cu Coca Cola. Gata cu frumosul vis american. Oare extratereştrii s-o fi smuls, să-şi facă un cadou? S-o fi răpit cu totul, pe furiş? Ca să se termine o dată pentru totdeauna cu isteria răpirilor? Cu nebunia OZN? Sigur, au apărut tot felul de zvonuri, tot felul de speculaţii. Că talibanii ar fi trimis o rachetă grozavă să-i facă harcea-parcea pe bieţii americani. Că masonii dezlănţuiseră forţele telurice. Că Marele Spirit, sătul de pornografie şi droguri, îl nimicise pe bătrînul unchi Sam scufundîndu-l în ocean la mare adîncime. Că mai marii din Shambala nu erau străini de groaznica dispariţie. Că Universul întreg suferise o depreciere magnetică soldată cu pierderea Americii. Bineînţeles că unii s-au sinucis.

Alţii s-au bucurat. Şi-au frecat palmele: gata cu guma de mestecat, gata cu Marele Canion şi cu aroganţa lui Bill şi cu fundul rozaliu al lui Marilyn Monroe, gata cu băieţii scrobiţi de la CIA, gata cu voinicul Arnold. Pricoliciul de la Arsenal mi-a dat telefon să mă întrebe ce şi cum. Dacă nu cumva America fusese doar în imaginaţia noastră. Dacă nu cumva fusese doar aşa, o metaforă. O iluzie. Pricoliciul se cam bîlbîia, aşa că i-am închis telefonul în nas. Pe urmă a venit Aglaia Protopopescu, să flecărim de una, de alta. Avea o umbreluţă portocalie. Nu părea prea impresionată de teribila grozăvie. Ea nu îi iubise niciodată pe americani. Îi murise iubitul în Vietnam.

Acum, să nu credeţi că i-am cîntat în strună sopranei! Dimpotrivă: Aglaia Protopopescu mi-a cîntat ea mie aria Bernadettei. Avea o voce cristalină şi deosebit de pătrunzătoare. Pe urmă au venit şi nişte vecini. Unul dintre ei a adus o ladă cu Coca Cola. Eu am scos nişte gheaţă din frigider. Apoi ne-am aşezat pe terasă şi-am stat la taclale. Postul de televiziune Antena 5 ne-a asigurat că nu a fost găsit nici un supravieţuitor. Pricoliciul de la Arsenal a dat din nou telefon şi ne-a pus pe jeratic pe toţi. Ne-a zis aşa, de la obraz, plin de obidă, că americanii ne făcuseră tuturor bucata. Că pur şi simplu o şterseseră prin spaţiul cosmic cu întregul lor continent. Că ne lăsaseră singuri, singurei, să ne batem capul cu poluarea şi cu apropiata cădere a cometei M-666. Nişte egoişti! Malagambişti, ce să mai vorbim…jazzmani îndrăciţi şi fără de leac! Iar asiaticii? Vai de ei! Şi ce dacă i-am avertizat prin WorldNet? Ce dacă n-au învăţat nimic din felul în care au dispărut America, Europa şi Africa?! S-au rătăcit asiaticii. Pricoliciul de la Arsenal ne-a spus că s-ar fi pierdut Asia în spiritul lui Buddha. Buddha? Ne-am mirat noi.

Oare despre ce vorbea aşa, în dodii, pricoliciul? Ce mai pusese el la cale? Asia se rătăcise în propria ei penumbră. Gata, nu mai era acolo unde fusese de secole. Se dusese ca un fum. Printre elefanţii albi, printre arborii de cauciuc, printre grămezile de jetoane aurii din cazinoul birmanez, pe cărările de nepătruns ale junglei, se rătăcise în ea însăşi. Da, Asia se consumase pe sine. Se epuizase. Se pierduse în propriul ei imaginar. Aglaia Protopopescu m-a sunat şi-a plîns o oră întreagă la telefon. Ne-am dus cu toţii la capătul digului să aruncăm coroane de flori pentru Mao, pentru Trump și pentru Putin, pentru tigrii asiatici, pentru împăratul Japoniei, pentru Toranaga şi pentru călugării din Shambala. Stăteam aşa pe digul înspumat şi priveam cum se întinde Oceanul Planetar. Cum apele lui şterg mările, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Japoniei.

Din valuri ieşeau balene vărgate care fluierau îndrăcite, ţîşneau peşti zburători vopsiţi în toate culorile curcubeului şi o grămadă de sirene cu nişte ţîţe mari şi obraznice. Burgulis, pălărierul, a încercat să prindă una, dar l-a înşfăcat o caracatiţă mare cît clopotul din Beauburg. Gershwin, ceasornicarul, a încercat să pună mîna pe un cal-de-mare, dar l-a tîrît la fund un rechin regal. În sfîrşit, Elvira Popescu a ţinut o conferinţă despre rolul istoric ce ne revenea în noua conjunctură. Nici n-a terminat bine, cînd o veste cutremurătoare s-a împrăştiat prin Adamville. Australia, Antarctica şi Oceania dispăruseră şi ele. Ca un fum. Isteria a cuprins întregul Adamville, într-o clipită. Guvernatorul a fost spînzurat cît ai zice peşte. Mulţimile au devastat magazinele, iar o mie de nebuni şi-au pus capăt zilelor convinşi că după moarte vor fi salvaţi de o navă extraterestră.

Măcelul a ţinut pînă în zori. Cînd nu s-a mai auzit nici o împuşcătură şi nici glasul agoniei, am zărit-o pe Aglaia Protopopescu umblînd hai-hui prin grădina publică. Avea rochia plină de sînge şi o privire rătăcită. Mi-a spus că în afară de noi doi n-a mai rămas nimeni în viaţă în întregul Adamville. Tu eşti Eva, iar eu sînt Adam, i-am spus, zîmbind ticălos. Aglaia Protopopescu nici n-a vrut să audă. S-a aruncat în apele mării. Eu m-am urcat într-un cuter şi-am străbătut Oceanul Planetar în lung şi-n lat. Nu-mi venea să cred că sînt singurul supravieţuitor de pe planeta Pămînt, să mor dacă vă mint! Nici nu ştiu cît am navigat aşa, fără rost. Într-o bună zi m-am întîlnit cu un spirit care s-a întrupat într-un albatros. Albatrosul s-a aşezat pe bastonul de la prova şi-a vrut să stea la taclale cu mine.

Şi-a bătut joc de rasa umană şi mi-a zis că toţi oamenii au fost nişte fraieri şi nişte proşti, de s-au sfîrşit aşa. Eu m-am enervat foarte tare şi-am pocnit zdravăn albatrosul cu o vîslă pînă cînd şi-a dat obştescul sfîrşit.